Suhard ianuarie 2009 in imagini

Iesire in Macin

Amintiri de prin Carpati (II)

Amintiri de prin Carpati (I)

Ceahlaul vazut si nevazut (septembrie 2008)

Pastel de toamna in Ceahlau (18.10.2008)

O iesire scurta atunci cand ai timp berechet la dispozitie, una foarte lunga cand esti intr-o perioada in care umbli mai mult pe drumuri si la munca. Bine, mai ajungi si acasa ca sa dormi. Ajunsesem la Roman sambata dimineata cu planuri de Ceahlau duminica. O urcare si o coborare in doi, scurta, gandita pentru o zi superba de toamna; si nu ne-am inselat.
Dupa ultimile sfaturi date parintilor nostri il lasam pe Andrei in grija lor si pe la 6 dimineata plecam din Roman cu destinatia Bicaz – Izvorul Muntelui. Inainte de Piatra Neamt intram cu capul in ceata si cum e prima oara cu masina pe aici, ne dam seama ca una e sa fii sofer, alta pasager. Din fericire eu sunt copilot asa ca-mi permit chiar mai multE decat un pasager normal. Oprim la un peco in Bicaz si radem o cafea iar dupa asta, ajungem repede la Izvor in jur de ora 8 dimineata. Duminica 18.10.2008 Cab. Izvorul Muntelui(797 m) –intersectie axiala (punct albastru, 15 min) - Stanca Dochiei – Jgheabul cu Hotar – Vf. Lespezi (triunghi albastru, 3 ore) – cab. Dochia (1750 m) (banda rosie, 5 minute). Timp total aproximativ 3 ½ ore.
Primele 15 minute sunt comune cu traseul ce urca prin Lutul Rosu, pana la intersectia cu axiala ce duce la Durau, de aici traseul nostru face dreapta pentru urmatoarele 30 minute. Ajungem la intersectia de unde in dreapta pleaca drumul forestier ce duce in satul Izvorul Alb, sat aflat pe malul lacului Bicaz (sau Lacul Izvorul Muntelui, tot aia este, aceste denumiri fiind comune). In aceasta intersectie, cumva pitita dupa niste copaci se afla o banca si o masa drept loc de popas. Vara, cand soarele e sus si tocmai ti-ai terminat apa din dotare, locul asta umbros, ferit de razele soarelui e extraordinar. Dupa o scurta pauza o luam din loc parasind soseaua si intrand pe drumul forestier (acum inchis) ce duce pana aproape de stanca Dochia. Chiar de sub ea izvoraste paraul Izvorul Alb (alb precum stanca ce troneaza in mijlocul poienitei cunoscuta si sub numele de „La Izvoare”). Sunt o gramada de legende legate de stanca Dochia. Inainte de nararea legendelor, se pare ca stanca Dochia ar fi fost luata la vale de o avalansa care a maturat zona. Disparuta fizic, ea a trebuit relocalizata de catre un vechi cabanier de la Dochia, deoarece numerosi turisti intrebau de ea, punandu-l in impas pe om. Trebuia sa le arate stanca, asa ca a relocalizat-o chiar pe „amplasamentul” actual. „...Era in anul de lupta apriga 106, cand romanii au ajuns sub zidurile cetatii dacice Sarmisegetuza, intr-o dimineata, cand luptele erau in toi, se ivi pe zidul cetatii o fata deosebit de frumoasa, imbracata in haina alba, tinand arcul cu sageti in mana. Era fiica lui Decebal. Romanii crezand ca este o zeitate n-au cutezat sa o loveasca. In noaptea ce a urmat, cetatea a cazut. Atunci nefericitul Decebal chema pe fiica lui si-i porunci sa schimbe hainele regesti cu haine ciobanesti si sa fuga spre soare-rassare, princodrii nesfarsiti, pana va ajunge la Muntele Cagheonul, locasul lui Zamolxes.
Imparatul romanilor se manie tare ca a pierdut o asemenea prada. Si, imediat, dadu porunca unui centurion sa o caute in toata tara. Haituita si inspaimantata de urmaritori, Dochia ajunge la poalele MunteluiCagheonul pe care incearca sa-l urce. Dar urmaritorii n-o slabeau din goana. Privind stancile fara viata, negurile triste si reci, precum si vulturii lacomi, Dochia se ruga lui Zamolxes, zeul cerului si al fulgerului, s-o prefaca in stanca ca sa scape de rusimea robiei. Un tunet naprasnic se auzi si muntele revarsa un potop de stanci peste urmaritorii romani, chiar in clipa cand erau gata s-o prinda. Printre trupurile insangerate insa, nimeni n-a vazut si pe cel al Dochiei. Se crede ca ruga i-a fost primita si Zamolxes a prefacut-o in stanca ce-i poarta si azi numele”
Alta varianta a legendei Dochiei este ca „...Dochia era sora lui Decebal si era frumoasa si curajoasa cum nu mai era alta in tara. Un dac, pe nume Cobai, era indragostit de ea de multa vreme. Dar iata ca, in timpul unor lupte intre daci si romani, imparatul Traiano intalni de Dochia chiar pe campul de bataie, imbracata in straie de ostean. Frumusetea ei a pus stapanire pe inima imparatului, dupa cum si fata se indragosti de el, fara sa stie ca nu era dac. Dupa terminarea razboiului, Traian se hotara sa o ceara de nevasta, Dochia, insa, nu raspunsese imediat.
Cobai, observand o schimbare in purtarea Dochiei, afla ca fata iubeste pe altul. Cu inima plina de durere, hotara sa nu mai dea ochii cu ea. Dar se porni un alt razboi intre daci si romani. Atunci, Cobai, plin de ura contra lui Traian, iubitul Dochiei, jura sa-l rapuna pe imparat. Dar, in timpul luptelor, a fost prins si dus la inchisoare la Roma. Dupa ce romanii au cucerit Dacia, Dochia afla ca Traian era cel mai mare dusman al tarii sale si il scoase din inima sa. Dar Traian nu a renuntat la gandul de a-i fi sotie si, intr-o zi, hotara s-o rapeasca. Dochia, aflandu-se cu oile pe Ceahlau, acolo unde multi daci isi traiauzilele de bejanie, ceru ajutorul zeilor pentru a o apara. Ascultandu-i ruga, zeii au prefacut-o in stanca cu oi cu tot."
La fel de cunoscut este si faptul ca primele zile din martie poarta numele de „zilele Dochiei”. O pastorita pleca la inceputul primaverii in inima muntelui cu oile la pascut. Vremea se incalzi neobisnuit de mult pentru acea perioada a anului, asa ca ciobanita isi arunca pe rand, in fiecare zi cate un suman ce purta. Intr-una din zile, dupa ce le aruncase pe toate pe care le purta pe ea, vremea se raci asa de tare ca oile si pastorita se prefacura in stane de piatra. De aici sau in stransa legatura cu aceasta legenda (creata, inventata poate tocmai pentru a explica evolutia vremii) se zice ca primavara vine deabia dupa jumatatea lunii martie. Pana aici drumul a fost cat se poate de lejer, toamna tarziu sau primavara e ceva mai dificil, caci de multe ori trebuie traversat firul de apa care in aceste perioade ingheata. Si daca e gheata (eventual acoperita cu un strat subtire de zapada) atunci mersul devine mai obositor si mai anevoios. Cu vreo 100 metri inainte de stanca Dochiei observ doua persoane, dintre care una mi se pare cunoscuta. Am dreptate, caci dupa citiva metri il recunosc pe Adi, vechi prieten de balaureli, impreuna cu un prieten ce iesisera si ei la o plimbare in natura le fel, pentru o zi. Stam la vorbe pentru vreun sfert de ora, dupa care ne despartim. Ei se afunda in intunecimea padurii, iar noi o luam in stanga spre Jgheabul cu Hotar. In continuare traseul merge in urcare destul de sustinuta pentru primele minute dupa care, pe o poteca foarte bine conturata pe curba de nivel pana aproape de intrarea in jgheab. In jgheab sunt balustrade peste balustrade si iesim repede in golul alpin. Aici ne intalnim cu o familie (doua persoane care peste vreo 2-3 luni urmau sa devina trei) ce se pregateau sa coboare in continuare pe unde am urcat noi. Un pic hazardata hotararea lor, de a urca si cobora traseul in situatia data, oricat de atenti ar fi si oricat de rapid ar putea beneficia de o eventuala asistenta medicala in cazul ei. Chiar inconstienta imi permit sa spun, caci totusi o iesire pe Ceahlau presupune o diferenta de nivel cam de 1000 metri facuta in 3-5 ore depinde pe unde urci/cobori, timpii fiind ganditi si pe vreme frumoasa. Intalnim primul stalp indicator, stiam numarul lor pana sus, asa ca ma apuc sa-i numar. Primii sunt la distanta mai mare intre ei iar urcusul e mai lejer. Pe masura insa ce urcam pe cararea ce serpuieste printre jnepeni panta devine tot mai dura. In dreapta noastra se profileaza Vf. Toaca (1900 m) iar in spate vedem lacul de acumulare. Jos in vale se afla jgheabul prin care am urcat iar in stanga lui cum privim acum Santinela, Vulturul lui Traian si alte stanci, fiecare cu legenda ei. Traseul este lejer, insa iarna poti sa-ti mananci zilele pe ultima portiune prin jnepeni daca e mare zapada. Mergem lejer dar totusi destul de repede, caci bagajul nostru se rezuma la cateva kilograme pentru amandoi: ceva gustari si dulciuri, un termos cu ceai plus primusul, o folie de supravietuire si manusi, doua hanorace si doua geci, suprapantaloni, frontale si diverse care duc bagajul la 5-6 kg. Luasem si haine mai groase si frontale, caci am intalnit chiar pe aici mai demult „turisti” dardaind de frig in miezul verii dupa o ploaie cu gheata urmata de vant, care a facut ca mercurul din termometru sa scada rapid de la temperatura buna de bronzare la cateva grade deasupra liniei de zero grade. Ajungem la cabana putin inainte de ora 12. Multi turisti iar cabana nu prea face fata la bar si bucatarie la cate cereri sunt. Asa ca ne asezam frumos la o banca cu vederea spre Izvor si bagam in functiune primusul: incalzim rapid doua conserve si facem si o supa. Spre sfarsit cand ne facem si un „nechezol” imi dau seama ca ne-am miscat repede si imi trec planuri de afaceri prin cap (asta in gluma). Pe la ora 14 hotaram ca-i timpul sa o luam din loc. Alegem liftul pe la Piatra cu Apa pentru a ajunge cat mai repede jos, caci tot astazi –dupa o oprire pe la Roman- urma sa ajungem si acasa in Iasi.
Cabana Dochia – Detunatele – Piatra cu Apa – La Arsuri – Lutul Rosu (banda albastra) – cab. Izvorul Muntelui. (punct albastru). Timp estimativ la coborare 2 ore. Daca e maraton montan ajungi si in 45 minute. Noi mergem nici prea-prea, nici foarte-foarte. Oprim la fiecare popas si la fiecare punct de belvedere, asa ca suntem la Izvor pe la 16. Ne tragem sufletul la o cabana, cu toate ca-mi spusesem ca nu mai intru pe acolo. Cerem o cafea pentru sofer si o bere pentru copilot. Ca si alta data tot pe aici, la bar ni se face calculul: 2,5+3=6,5. Ne facem ca nu auzim, mai intrebam o data si la fel: 6,5. Platim amuzati 6,5 gandindu-ne ca poate ni s-a oprit si garantia la sticla si la ceasca pentru cafea. Calculand, ne dam seama ca e prea putin 1 leu. O lasam balta (garantia) si lasam si ambalajele dupa ce le golim.
Dam bice spre casa si pe la 22 suntem acasa.
Vreme buna si iesiri placute, sus pe munte!

Ceahlau in imagini (2008) Durau-Fantanele-Dochia

Calimani (Pietrosul-Retitis-Calimani Cerb)

Cod rosu in Calimani (august 2008)

Furtuna in Suhard

Mtii Bistritei (Bogulin-Pietrosul)

In Ajunul Craciunului pe Ceahlau: 20-21.12.2008

Nu stiam nici macar cu o zi inainte cati vom fi de data asta pe cararile Ceahlaului. Asa ca sambata dimineata urcam sigur din Iasi noi cei trei muschetari (Marius, Ionut si eu), urmand ca pe D’Artagnian sa-l recuperam din Piatra Neamt, acesta venind din misiuni secrete tocmai de prin Moinesti – Comanesti (mereu m-am incurcat in denumirile oraselelor aste situate toate la distanta minima unul de celalalt: Onesti, Moinesti, Comanesti, Darmanesti. Toate se termina in “esti”, deci “egzesti”)
Afara-i cam racoare inca de la urcarea in microbuz, da tragem nadejde ca dupa un pic de miscare o sa ne revenim. Asa se face ca pe la ora 11 si un pic suntem in Izvorul Muntelui pregatiti sa platim taxa de intrare in parcul national Ceahlau. Doua barfe cu rangerul de jos in timp ce trecem de la frac si papion la parazapezi, manusi si suprapantaloni si la drum. Jos zapada deabia isi face simtita prezenta, sus insa se vede ca stratul e mult mai gros. Cu trei saptamani in urma si la poalele Ceahlaului era zapada mult mai sanatoasa. De fapt de cand cu incalzirile globale (si nu numai) lunile in care curge grosul zapezii sunt februarie si martie (cel putin pentru Ceahlau).
Sambata 20.12.2008 Cab. Izvorul Muntelui (797 m) – Poiana Maicilor – Claile lui Miron – poiana de pe Ocolasul Mic – jgheabul Ursariei – Batca Ghedeonului – cab. Dochia (1750 m) [aproximativ 8,5 km, banda rosie, 5 ore]. Traseul cel mai solicitant ce pleaca din Izvorul Muntelui mai ales datorita lungimii; iarna portiunea dintre Poiana Maicilor si cab. Dochia fiind nerecomandata (inchisa?) circulatiei turistilor datorita unor zone ceva mai expuse (Claile lui Miron, Jgheabul Ursariei & other).

Pornim voiniceste la drum pe poteca ce la inceput strabate valea paraului Maicilor. Totul e alb de jur imprejur, acoperit cu un strat de zapada ce insa nu depaseste 5 cm. Chiar deca rucsacii sunt asa si asa ca greutate ajungem rapid in poiana, unde situatia se schimba. Facem un popas de hidratare chiar in zona unde traseul face dreapta si intra in padure, unindu-se cu traseul ce urca tot spre Dochia dar venind de la Neagra prin poiana Varatec. Intram cativa metri in padure pentru ca aici vantul sufla mai cu putere. Vizibilitatea spre peretele Ocolasului Mic sau spre Vf. Vanturisului e zero, plafonul de nori fiind destul de jos. Dupa doua trei fotografii si 10 minute de barfa o luam mai departe. Din poiana stratul de zapada creste vazand cu ochii. Zona de pana la Claile lui Miron se numeste Priponii Ocolasului Mic; in dreapta ei fiind peretele aceluiasi Ocolas cu nenumaratele jgheaburi mai mult sau mai putin accesibile pe care te poti strecura pentru a ajunge pe platoul acestuia. Poteca urca in zig-zaguri pana la baza clailor, pe aici stratul de zapada revenind la sentimente mai blande fata de noi.

La Clai e o combinatie de zapada cu gheata, datorata vantului care si-a croit propriul traseul in functie de configuratia terenului. Chiar daca e o zona destul de expusa, aici zapada nu prea “sta” caci e spulberata de vant. Pentru a evita orice complicatie ne punem coltarii si o luam voiniceste tot mai sus. In urma noastra, printre valuri de ceata se vede Poiana Maicilor si printre clai, departe, locul de unde am plecat, Izvorul Muntelui.

Legat de aceste Clai ale lui Miron se zice ca, acum multi aniun cioban batran de pe Valea Bistritei isi pastea oile prin partea locului. El poposea des langa aceasta stanca si canta din fluier. Aici venea ciobanul Miron si-n serile cu luna, dupa ce-si incredinta turma in paza ciobanilor mai tineri si doinea din fluier de-l ascultau cu luare-aminte toate vietatile, stancile si padurile din vale. Cantecul lui Miron picura clar si duios pana departe peste Poiana Maicilor, in serile scaldate de razele palide de luna si imbalsamate de mireasma fanului.
In continuare, pana la popasul din poiana de pe Ocolas stratul de zapada se mareste (aici printre brazi mereu am gasit ultima zapada din Ceahlau; aici si prin poiana Scaius, la coborarea de la Dochia spre Duruitoarea). La masa ne oprim si luam micul dejun caci deja e ora 13 iar organismele noastre isi cer drepturile printr-o simfonie demna de “Eroica”. Am la mine si primusul de vara, asa ca in amintirea ceaiurilor fierbinti facute in adapostul stanelor topim si ceva zapada si bagam un ceai in noi. Ne miscam greu,lenevim chiar, in asteptarea imbunatatirii vremii. Nu vedem la mai mult de 200 metri asa ca mai stam pe loc. Din locul in care ne aflam nu vezi foarte mult, mai mult spre Turnul lui Butu si a Anei, si dincolo de ele spre Piatra Sura si poiana Stanilelor, dar daca vremea e buna, cu vizibilitate, sunt cateva klippe de calcar chiar langa poteca, pe care daca te-ai urcat vezi ca in palma Vf. Toaca cu cabana Dochia in fata uitandu-te spre nord, iar spre nord-vest zaresti terasa intermediara cu a ei Coloana Dorica.

Dupa aproape o ora de pauza si odihna o luam din loc chiar daca vremea e la fel. E decembrie totusi, intunericul vine pe la 17-18 si chiar daca e doar ora doua, mai bine ajungem mai devreme la cabana. Pana la jgheabul Ursariei se merge pe curba de nivel, pe unele portiuni chiar in coborare usoara (oricum diferenta de nivel o sa o recuperam pe ultimile sute de metri). Grohotisul dinaintea campingului pare mai usor de urcat, poate si din cauza ca aici zapada e si mai putina iar gheata nu este. Fiind un traseu inchis iarna, lumea se aventureaza mai rar pe aici. Nici vara nu e suprapopulat, pentru simplul motiv ca e cel mai lung (da si cel mai frumos) traseu ce urca din Izvor. Asta inseamna printre altele ca e si un traseu mai curat, neputand rivaliza din fericire cu mai celebrele bulevarde Fantanele-Dochia sau Lutul Rosu-Dochia.
La cabana ajungem pe la 16 si ne luam camera de patru locuri in primire. E calduroasa, dar aromele naturale de la baie te coplesesc daca faci greseala sa deschizi usa. Motivul e inghetarea conductei ce alimenteaza cabana cu apa rece, de unde rezulta inghetarea a tot ce apa putea lua in cursul ei natural si firesc la vale. In urma consiliului de urgente si crize luam hotararea sa nu ne atingem de usa care da la baie, asta pentru ca ajunsi acasa, sa nu atragem dupa noi toate mustele care au supravietuit iernii in Iasi. (asta era situatia in decembrie, reintors in februarie la Dochia am constatat ca aceste neajunsuri cat si altele fusesera remediate). Dupa toate astea ne intoarcem in sala de mese, caci primusul fusese carat in scopuri nobile medicale. Dorin si Catalin, apoi inca doi ieseni ni se alatura la masa si la o cana de vin fiert.

Intre o conserva si o cana de vin scoatem nasul afara in speranta ca se schimba vremea. Nu avem noi norocul asta asa ca toata ziua o sa stam la cabana. Mai apar cateva persoane (toate putand fi etichetate drept oameni de munte), asa ca in curand ne cunoastem cam toti cu toti. Pe unii ii stiam din vedere, pe altii urma sau urmeaza sa-i reintalnesc pe sus. Din Bacau (pare-mi-se de la Alpin Club) sunt trei tineri care-si montasera cortul si urmau sa doarma afara. Incercasem si eu odata cu Marius sa facem lucrul asta, dar cand am intrat in cabana sa-i cerem o lopada lui Todirel si am dat de caldura, nu ne-am mai dezlipit de cabana pana dimineata.

Stam in cabana si depanam amintiri si povesti vanatoresti; sunt asa de multe (si noi intre timp am devenit asa de multi) caci nici nu stim cand trece timpul. In camera, odata bagat in sacul de dormit (carat oricand de mine pe munte, nu neaparat din motive de frig cat si de igiena) ma cuprinde un somn din mrejele caruia deabia dimineata ies.
Duminica, 21.12.2009. Cab. Dochia – Curmatura Piciorului Schiop – Polita Arinis – Poiana Scaius – Cascada Duruitoarea – drum forestier – padure – Durau [pana la Duruitoarea cruce rosie, apoi cruce albastra].E cald si bine in sac, asa ca e destul sa trag cu coada ochiului pe geam si, nevazand mare lucru caci e ceata in continuare, sa revin in pozitia culcat/ghemuit in sac.

Pe la 10 dimineata hotaram sa tragem o fuga pe platou, spre chit si mai departe spre Piatra Lacrimata, iar dincolo de ea, pana la jgheabul lui Voda, Saua La Palarie si om’ mai vedea functie de cum e zapada. Dupa vreo ora de balaurit ne intoarcem, caci e ceata si nu vedem mare lucru. De aseara “gasisem” mai multe variante de a ajunge acasa, asa ca, de data asta, nu mai suntem conditionati de orele de plecare a microbuzelor. La 12, dupa un mic dejun mic si o cafea mare, ne despartim. Catalin, Tudor si Ionut coboara prin Jgheabul cu Hotar, iar noi, ceilalti (Marius, Sebastian cu varul lui, Dorin si cu mine) o luam la vale pe la cascada Duruitoarea.

Odata iesiti din cabana suntem luati pe sus de vant, asa ca-mi trag repede cagula pe fata si-i dam bice inainte. O tinem intr-o veselie in bataia vantului pana ce intram in paduse unde situatia se schimba. Incet incet apar zone mixte, cu zapada si gheata, asa ca-mi pun coltarii. Prin repede viteza si o iau inainte, luam avans suficient pentru a-mi permite pauze de duhanit. Ajungem mai repede decat am fi crezut la Duruitoarea, unde facem o mica pauza.

De aici pana la Durau ne mai ia cam 2 ore. O luam pe cruce albastra, traseu destul de prost intretinut in comparatie cu celelalte din Ceahlau. Dupa cateva sute de metri intram pe forestier unde prindem viteza. Deabia aici, parca pentru a ne face in ciuda si a ne arata cine pleaca si cine ramane locului pe vecie, apare un cer albastru, se ridica plafonul de nori si printre crengile copacilor ni se ofera momente extraordinare cu Ceahlaul in toata maretia lui. Parasim forestierul pe dreapta reintrand in padure. De aici urmeaza cateva urcusuri si coborasuri pana ce intalnim axialul ce leaga Duraul de Izvorul Muntelui (155 F parca) Intram in Durau pe la baza superioara a minipartiei de ski (acum mai mult derdelus pentru sanii si pungi bio(ne)degradabile, partie plina de telefoane mobile cu camere foto pentru a inortabila glorioase momente de la munte (nu de pe munte).

In parcarea din fata bisericii din Durau ne schimbam dupa care reusim sa aruncam patru rucsaci in portbagajul unui WV Golf. Spatios mai mult decat trebuie pentru pasageri, la bagaje in schimb am avut noroc. Noroc ca ne-am papat toata mancarea si ce am mai avut la noi sus, astfel rucsacii devenind mai putin voluminosi. La Poiana Largului oprim cat sa se dea jos Dorin care spera (si va gasi repede pana la urma) o ocazie spre casa, el urmand sa ajunga la Targu Mures, iar noi o luam la fuga spre Iasi.
Ajung repede acasa si dupa o cura de igienizare mi-l iau pe Andrei in brate.
Numai bine si “Hai pe munte” !

Muntii Bistritei: pasind in paradis

O vineri ca oricare alta pentru miile de muritori (printre care si eu, muritor adica) care se urca in tramvai sau masina cu noaptea-n cap si se indreapta spre munci. La munca sunt luat in primire.

“Buna ziua, ce faci weekend-ul asta, tot pe munte?
Da prietene, iarasi sus, ce zici te bagi?
Imi pare rau, nu cred, stiu ca megeti acolo sus cu rucsacul in spate, nu cred ca-i de mine.”

Cam asta-i dialogul de vineri dimineata la mine la munca…de vreo doua saptamani ma tot gandesc cum sa fac sa iasa o tura faina sus in Bistritei, acolo de unde doar vulturii se avanta deasupra apelor involburate ale Bistritei, pe creasta Bogulinului si a Pietrosului. Pietrosului Bistritei, ca-s pietrosi multi in muntii nostri; in tara nici nu mai zic…pietrosi, bolovani, rosii, portocalii, galbeni, verzi etc. Bun, mi-ar fi placut sa facem o iesire plecand din Zugreni pana pe Pietrosul Bistritei dupa care sa tinem culmea principala pana spre Paltinis dupa care in loc sa coboram spre depresiunea Dornelor sa facem stanga si sa continuam pret de inca o zi pana spre Budacu de unde am fi coborat la Brosteni, unde urmasele Irinucai lui Creanga ne-or fi asteptat cu vreun ulcior cu apa proaspata. Doar ca munca nu ne permite asa multe libere; hotaram deci ca pentru inceput sa fie doar Bogulin-Pietrosul dupa care in vara anului viitor sa revenim eventual din Paltinis si sa ajungem in Grinties pe “drumul iesenilor” (si noi suntem, si noi suntem) urcand pe Budacu. Sunt munti intrati in anonimat, despre care nu s-a scris foarte mult, aproape deloc…cateva articole in Romania Pitoreasca mai mult despre apele Bistritei si in treaca despre trasee, ceva despre Budacu intr-un numar recent in “Invitatie in Carpati” si o harta vaga cu o rezolutie ce nu permitea imprimarea pe mai mult de un A4 gasita in Asaltul Carpatilor. Toate aceste informatii puse cap la cap, impreuna cu ceva sfaturi primate de pe alpinet2k, reprezinta bibliografia noastra pentru acesti munti. Interesant, pe Discovery oamenii nu mai stiu ce extreme, ce survivol sa mai arate lumii, iar eu deabia gasesc cateva date vagi despre munti din tara mea. Iar lucrul asta imi place la nebunie, sa plec undeva unde lumea nu a fost asa de des, intr-un loc care nu e la capatul Pamantului ci doar la cateva ore de mers cu trenul. V-am spus ca tot cu trenul am ajuns in Vatra Dornei? Acelasi tren plin de afinari ca in toate verile trecute si viitoare (o fi pus oare afinele alea la macerat totusi?...). Cam asta a fost cu bibliografia…putina si destul de subtire, parca am fi plecat peste mari si tari, nu la doi pasi. Conform planificarii, trebuia sa parcurgem bucata de cresta de la cabana Zugreni si pana in satul Paltinis marcata banda rosie (de unde mai departe traseul de creasta urma culmile Calimanilor), pana la urma am ajuns doar pana in zona Vf. Busuiocu, trecand pe rand pe/pe langa Vf. B(P)ogolinu - Vf. Pietrosul Bistritei - Seaua "La Izvorul Rau" - Vf. Lespezi - Vf. Sandru - Seaua Busuiocu - Vf. Busuiocu de unde am bagat viteza virand dreapta spre Cozanesti si mai departe spre Dorna Arini de unde odata ajunsi ne-am urcat in prima masina sa nu pierdem cea mai buna pizza din Vatra Dornei inainte de a ne urca in tren- Poiana Badei - Vf. Sarului - Vf. Rusului - Piatra Taieturii - Vf. Calimanelului- Vf. Vanat - Seaua Paltinis - sat Paltinis - Vatra Dornei.
Am stat o zi jumatate in muntii astia, munti mai putin umblati, curati si fantastic de frumosi. Aproape doua zile cu noaptea stata la cort care m-au facut sa pretuiesc si mai mult magia muntilor de 1700 metri. Munti neimpresionanti pentru unii, dar surprinzatori pentru cei ce-i pasesc culmile. Iar dupa aceste doua zile mi-am promis ca trebuie sa descopar mai mult muntii Bucovinei, muntii Carpatilor Orientali, inainte de a ma aventura spre alte culmi. Cam asta ar fi introducerea si concluziile, restul amanuntelor le gasiti mai jos.
Puzzelul e gandit de vreo trei saptamani dar din pacate co-initiatorul traseului trebuie sa se retraga din motive personale. Preluand din mers organizarea turei, dupa multe mailuri legate de participanti, numar de corturi si primusuri, ajung sa numar vineri la amiaza cu doar cateva ore inainte de imbarcarea in celebrul tren „Petrolul, aurul si moldovenii” vreo 10 prieteni (trecuti si/sau viitori): Alex si Elena, care impreuna cu Marius am impartit acelasi cort; Dan proaspat intors din Anglia si Radu, mai proaspat in ale muntelui dar plin de entuziasm si dorinta de cunoastere; Laura, Mihaela si Alex picioare iuti din Bucuresti care pe deasupra mai erau (unii) si ursi plimbareti; Adi vechi prieten de bantuieli pe coclauri inca din vremurile in care pentru a accesa alpinet.org trebuia sa-ti pierzi noaptea la internet-cafe-ul din Pasajul Revolutiei din Bacau chiar si cu riscul de a nu mai prinde nici un laborator in ziua urmatoare; Liviu si cu mine, ultimii doi incalzind noaptea acelasi aer intr-un cort. Vineri 17.10.2008. Urcarea in tren incepuse sub auspicii bune; un nene ma intreaba cu cat vand cutia de bere, si probabil era in stare sa cumpere si daca-i ceream haina de pe el, oricum noi mergeam cam pe mana aceleiasi marci, dupa ce cu o sedinta in urma castigaseram la o tragere la sorti un sac cu mingi de cupa Romaniei.
Pe la Burdujeni iesim pe peron la o tigare, drept pentru care facem cunostinta si cu aerul tare de Bucovina. Pe la Campulung Moldovenesc curge de sus lapovita, pentru ca pe la ora unu noaptea cand ajungem in Vatra Dornei sa gasim zapada exact cat pentru un bulgare. Primul bulgare de zapada pe iarna asta; care bulgare trebuie neaparat sa-si gaseasca tinta, caci de nu o sa ramai inzapezit sus pe munte. Superstitii... Tragem la supermarketul din fata garii, mai luam ceva de’ale’gurii dupa care bagam turbo spre partia schiorilor unde aveam de gand sa inoptam. Pe partie, nu la cabana lor, a schiorilor. Cata diferenta poate aduce unei exprimari o prepozitie. Pe partie si nu la partie. Daca nu ma credeti, ascultati asta: „hai pe munte” sau „hai la munte” ... cam la fel da e o diferenta de la cer la pamant. Noi suntem de regula pe. Pana la baza partiei ne mai strafulgera mintea o idee, cum ca dormim in foisorul din parcul central (unde de obicei venea fanfara vanatorilor de munte sa traga strasnice cantari), doar noroc cu vreo doi scandalagii ce treceau prin parc veseli nevoie mare si care ne fac sa ne gandim si la integritatea noastra. Fizica, nu mentala. De la partie mergem vreo cateva zeci de metri, unde intre niste copaci intindem corturile. Sub brazi nu-i nici zapada, asa ca dimineata stransul va fi mai usor. Intre timp tot am mai vorbit cu Adi care e la Zugreni de seara, si-mi spune cum ca acolo ploaia e combinata cu lapovita. Intre astea doua alegem sa ninga si facem o cruce mare: zapada sau vreme frumoasa, fara ploaie de s-ar putea. Pe la doua noaptea ne bagam in saci, vom avea in fata vreo 4 ore de somn bun, si oricum o sa ne fie mai bine in sacii nostri la minus 1 grad decat motaind pe bancile din gara printre boschetari. Sambata 18.10.2008. Dimineata ne trezim pe la 6 fara ceva. Acceleratul dinspre Bucuresti ce o sa-i aduca pe Alex, Laura si Mihaela apare la 6:32 dar mizam si pe o intarziere normala a CFR-ului, asa ca primul scop pe azi (dupa o cafea) e sa prindem autobuzul ce pleaca din Vatra Dornei spre Piatra Neamt la 7:30 din autogara. Cand vorbisem ieri la telefon la autogara mi se spusese ca exista curse de la 6:30 pana la 9:30 din ora in ora ce trec pe valea Bistritei pe la Zugreni dinspre Vatra Dornei. Ajungem in gara, tabaram pe un dozator de cafea pana la ultima fisa din buzunar iar intre timp facem jonctiunea si cu trupa din Bucuresti ce inca-si mai lingea buzele dupa ce atacasera o savarina si o cafea in ceea ce au numit cea mai buna (probabil) patiserie pe o raza de multe sute de kilometri. Autogara-i la 5 minute de mers lejer de la gara sau 10 minute daca alergi. Urcam, platim si pornim la drum. Nu mai fusesem pe portiunea asta a vaii Bistritei de vreo 20 de ani, de cand, in scoala generala fiind, ma plimbau ai mei parinti in toate excursiile posibile si imposibile (de facut soimi ai patriei, pionieri, cutezatori, utecisti si alte categorii). Cert e ca e de o frumusete rara, fantastica. Iar cand intorci capul din autocar vezi Vf. Ousorului din Suhard cum strajuieste intreaga depresiune a Dornelor. Dupa alti cativa kilometri apare in stanga varful tesit al Giumalaului iar in dreapta doar ce poti ghici salbaticia Muntilor Bistritei, unde si noi ne-om calatori . Pacat doar de constructiile ce incet incet impanzesc si zona asta; unele sunt construite cu gust, dar marea majoritate ... oribile. Vorbeam acum cativa ani cu un prieten (ca la munte toata lumea-i prietena) prin zona Lacului Rosu unde campasem pentru cateva zile de culorile traditionale ale caselor de munte din Alpi si Carpati, de culorile ce le definesc, de rosu si negru, de usile si balcoanele masive de lemn. Si incerc legat de acea discutie sa gasesc locul, pe grila rogvaimului la rozul si galbenul ce uneori efectiv irita ochii pe aici. Coboram dupa vreo trei sferturi de ora in fata podului ce trece peste Bistrita si duce la cabana Zugreni. Adi tocmai isi strange cortul dupa care ne unim in parcarea din fata cabanei. De fapt cabana-i mai mult pensiune, cu doua corpuri de cladiri, renovata, cu restaurant. Pare un pic de week-end-uri cu familia sau de team buidinguri mai mult. O parte din noi iau micul dejun la restaurantul de la parter si spui ca preturile sunt rezonabile si au fost tratati bine. Deci o trec in planurile mele pentru cand Andrei o sa treaca de la etapa patru labe la mersul supravegheat in ham. E aproape 9 si ne luam inima in dinti si rucsacii in spate. Inima caci primele sute de metri citisem ca erau cele mai dificile din tot traseul ce ni-l propusesem. De la cabana ne intoarcem si chiar inainte de a traversa podul facem stanga. Ocolim de fapt (pen)insula pe care se afla cabana. Mergem cativa pasi prin padure, dupa care poteca isi schimba dintr-odata gradul de dificultate. In dreapta haul Bistritei cu ale ei ape involburate, iar in stanga perete de stanca. Intre ele poteca ce urca si coboara, trece peste vreo doua praguri si are o latime uneori de doar cateva zeci de centimetri. Ajungem si la celebrul hait pe care auzisem ca urma sa trecem. Dificil nu mi s-a parut prea tare (in schimb daca-i zapada sau gheata ori aveti rau de Bistrita ce loveste citiva metri sub tine digul de beton, se schimba radical treaba: stanga’nprejur la cabana si serviti si pranzul dupa mic dejun ianite de a porni spre casa). Urmeaza partea cu adevarat dificila, efectiv te cocoti pe un perete de stanca; diferenta de nivel de vreo 25-30 metri. In picioare am niste tehnici cu talpa vibram. Si aluneca rau tare ... imi cam tremura picioarele, noroc insa ca mai sunt si ceva radacini/copaci de care ma agat. Am uitat sa va spun ca nu stiu sa innot cu rucsacul in spinare, de fapt m-as ineca si intr-o piscina mai adanca de 1.70. Pana la urma trecem toti fara prea multe emotii (caci emotiile le-am lasat in urma) si pornim la drum dupa ce ajustam iarasi curelele rucsacilor. Pana pe la 1100 metri poteca e destul de abrupta, cam cum e traseul de la Durau la cabana Fantanele din Ceahlau, ma rog ultima parte a traseului. Ne rupem plamanii timp de vreo doua ore aproape, tot tragand de noi. Marius gaseste niste tuburi de cartus si mi le face cadou. Ii cer pulbere si o casca. Urmeaza apoi ceva ce rar poti vedea si uita in viata: anotimpurile poarta parca o batalie aici (fara cartuse), jos e verde amestecat cu ruginiul frunzelor de toamna, copacii parca fac parada modei in culori de la galben deschis pana la maroniu, trecand prin toate nuantele de rosu si caramiziu, iar peste toate e un strat subtire de chiciura. Minunata imagine, minunati munti. Si minunati oamenii ce au mai fost pe aici, caci pe tot traseul (mai putin zonele in care ne-am intersectat cu urme de tafuri) nu am gasit nici o mizerie. Ajungem repede pana pe la 1450 metri dupa inca o ora de mers. De aici relieful incet se schimba, apar copacii pe jumatate goi din cauza vantului, primele locuri de belvedere spre depresiunea Dornei si valea Bistritei si primii jnepeni. Intram in golul alpin deci. Trupa e destul de rasfirata dar totusi compacta, in mici grupuri. Probabil e cam jumatate de ora intre primii si ultimii. Ultimii sunt de fapt pozarii si tutungii sefi, ca mine, ce mereu simt nevoia sa ia o pauza pentru a admira peisajul si a-si regla respiratia. Pana la urma pe Vf. Bogulinu ne reunim toti, caci fiecare, fumator sau nu, a simtit nevoia de a se opri pentru minute bune si de a lua parte la spectacolul naturii. Ceata cand ne invaluie, cand ne lasa sa salutam Rodnei si Calimanii; cand nu vedem la doi pasi de noi, cand vizibilitatea ne face chiar sa croim deja planuri de campare prin una din poienile ce se zaresc sub noi. Dupa patru ore ajungem pe Vf. Pietrosul Bistritei (1791 metri); atatia „chietrosi” in Orientalii astia, bine macar ca oamenii ce-i calca potecile sunt prietenosi.Inaltimea nu-i mare, dar creasta zimtata dintre Bogulin si Pietros, urcusul de dupa haitul Bistritei si tot traseul ne face pe multi sa declaram drumul de pana aici traseul anului sau unii, chiar, mai entuziasmati de felul lor, al vietii. Da, trebuiam sa mearga cu noi si peste 4 saptamani in Suhard si si-ar fi schimbat atitudinea, ar fi ramas doar traseul lunii octombrie. Pana aici traseul a fost foarte bine marcat (banda rosie) si foarte vizibil. Imediat dupa varf stiam de la baietii de la Salvamont Vatra Dornei ca trebuie sa facem dreapta si poteca se cam pierde. O pierdem si noi caci mai mergem cam 100 metri inainte. Ne dam seama si deviem cap compas dreapta spre o sa unde banuiam a o sa regasim traseul. Descoperit repede, mai facem caci pasi dupa care decretam ca-i timpul pentru o gustare. Nu mancasem de dimineata si deja era cam 12 ceasul. Continuarea traseului e spre Vf. Lespezi, numit oarecum impropiu varf, caci cu o inaltime de putin peste 1600 si culmi domoale, pare mai degraba un deal lin. Marcajul e rar dar cararea e inca destul de bine profilata asa ca o tinem inainte. Traseul devine molcom, urcand si coborand usor , prin padure sau prin poieni. In prima poiana am dat si peste un izvor, singurul de altfel gasit de-a lugul culmii (am inteles ca mai era unul chiar imediat la coborare de pe Pietros, dar setea nu era asa urgenta incat sa-l cautam). Tot aici si o stana, da afara-i calm si ora-i devreme, asa ca-i dam batai inainte. La un moment dat semnele dispar si apare o cruce galbena parca. Plecam in cautari (de fapt mai mult Alex care s-a dovedit mult umblat prin munti si mai ales –de asta il apreciez mult- prin muntii necunoscuti ai Orientalilor). Nu prea gasim nimic si continuam dupa busola. Cateva sute de metri si dam de un forestier, tinem dreapta pe el si in curand apare iarasi banda rosie. Am mers mai departe ... peisaje de calendar si liniste desavarsita.
Chiar inainte de Vf. Lespezi campam pe la 1610 metri intr-o poiana de vis: intr-o parte apune soarele peste Vatra Dornei iar din cealalta parte rasare luna de peste Vf. Budacu. Demential!
In poiana poti intinde chiar si 100 de corturi, dar noi nu am folosit decat 5 corturi. Oameni sufletisti si cu inima mare de felul nostru, deci am incaput cat se poate de confortabil. Pana intindem corturile, pana ne schimbam de haine si ne lungim sacii de dormit pe saltele se lasa intunericul. In fata noastra valea e asa de luminata de la becurile civilizatiei de parca a luat foc. Avem Vatra Dornei la picioare iar cerul instelat deasupra noastra, conform manualului de filosofie de clasa a noua, studiat de unii de noi in liceu. Dupa pregatirile de rigoare (robot bucatarie, cuptor cu microude, mixer etc), ne pregatim de bucatarit. Felul intai sunt niste chimicale la plic care se transforma sub flacarile primusului pe benzina intr-o delicioasa supa aburinda cu fidea si arome imbietoare de pui, de zici ca tocmai esti servit in tinda bunicilor sambata seara dupa ce ai fugarit cocosul prin curte sa-l bagi in oala. La asta (deliciul supei) probabil au contribuit si niste cubulete de cascaval taiate mestesugit de cutitul baioneta aflat in dotarea noastra. Urmatorul fel de mancare sunt conservele cu cheita (asta ca sa nu descoperim ca am plecat pe munte fara cutit si sa murim de foame langa conserve sau sa incercam a le deschide izbindu-le de toate pietrele gasite in cale) cu fasole, gulas, carnaciori, mazare sau ce am mai gasit prin magazine. Toata masa a fost presarata cu ceaiuri fierbinti (avem un primus separat care prepara numai asa ceva), asa ca putem spune ca am avut si deserturi. La sfarsit o cana de vin fiert in jurul careia ne tot lungim. O cana de vin fiert e mereu binevenita, cu conditia sa nu fie a cincea dintr-un lung sir de cani-vaze imense. Mai ales ca reteta noastra contine pe langa vin si condimente, felii de mar si stafide. Odata cu intunericul s-a lasat si frigul, asa ca in momentul in care ne bagam in corturi, temperatura e pe la minus 5 grade. Numai din respiratie se duce rapid spre plus, dupa care somn de voie pana dimineata. Noaptea nu ne-a fost tulburata de nimeni, chiar daca am ramas mare parte cu mancarea in cort. Unii mai prevazatori au agatat-o in copaci, doar ca dimineata au fost avertizati cum ca la gura corturilor lor le-a fost adusa inapoi mancarea, tocmai pentru ca ursul sa stie exact proprietarii sacoselor agatate in copaci… Duminica 19.10.2008. Primii dintre noi ne trezim pe la 6, e un pic de ceata afara, frig si inca nu-i timpul de rasarit asa ca ne bagam rapid in corturi si in saci. Prindem mai tarziu rasaritul dinspre Budacu si ne lasam mangaiati de razele soarelui. Care soare transforma la loc foaia de cort din coala de tabla (cum devenise peste noapte). Ne alimentam cu o supa si ceva ceaiuri, ne umplem termosurile cu lichid fierbinte si plecam tarziu la drum, aproape de ora 10. Nu era asa frig afara dar rar de tot renunt la a umple si termosul. Mi s-a intamplat si in toiul verii sa am termosul plin cu ceai fierbinte. E bine sa fi prevazator, caci nu stii cand apare din senin o furtuna si intri la apa, sau si mai rau, cand o ploaie de vara se transforma in lapovita sau ninsoare. Si din proprie experienta, dupa aproape 24 de ore (intr-o alta tura) de stat la minus 8 grade, ceaiul din termos mai era inca destul de cald. Si foarte binevenit gaturilor noastre. Ajungem repede in zona Vf. Lespezi (1626 metri) dupa ce unii s-a luptat binisor sa-si incalte bocancii inghetati. Varful e de fapt o culme molcoma, drumul forestier pe care mergem ocolindu-l discret de la mica distanta. Suntem mai mereu in coborare usoara, trecem printr-o noua poiana si apoi prin padure pana spre Vf. Sandru (1537 metri). Mereu aveam cupola alba a Giumalaului in dreapta, in spate cand si cand culmea pietroasa a Bogulin-Pietrosului iar in fata se profila creasta Rodnei inzapezita. Multe poieni si poienite prin care trecem. Mergem mereu pe forestier, bocancii insa parca ar vrea sa urce iarasi si ma cam strang. Ma opresc si largesc sireturile. Daaaa…mult mai bine acum, simt ca sunt in stare sa zbor! Cam jalnice drumurile astea forestiere, pline cu balti. Mai ales ca tafurile au avut grija sa taie urme adanci de peste jumatate de metru in partea carosabila. Apar in stanga noastra si zone in care padurea a fost rasa pentru a putea exporta si mai apoi importa mobilier de la firme de marca, “branduite” prin vre-un sereleu occidental. Din fericire, mai mereu pe cealalta parte, pe dreapta, ochii ne sunt desfatati de culmile inzapezite din departari si de silueta Ousorului si a Giumalaului. Tot aici multe salase si fanete, bine ingrijite si aranjate. Nici tipetenie de om, asa ca ne permitem sa ne apropiem de una dintre casute, sa ne aliniem si sa facem si fotografia de grup. Tragem cu ochii prin fereastra inauntru si vedem doua paturi, o masa si o soba. Ideal loc de facut Revelionul pentru extremisti, asta dupa ce in prealabil gasesti proprietarul si-l informezi despre asta. Ne terminam photosession-ul si pornim la drum.
E ora 12 si in saua de pe muntele Bidei incepem sa ne gandim daca nu ar fi mai bine daca nu am cobora acum pentru a prinde trenul de seara spre Iasi, pentru a nu fi nevoiti sa stam pina-n noapte iarasi in gara. Vorbim cu trupa din Bucuresti, le explicam ce si cum si ne despartim. Merge si Adi cu noi care are un autobuz peste mai putin de doua ore spre Piatra Neamt. E cel mai in criza de timp, asa ca o ia binisor in fata. Initial ne gandisem sa ne incadram pe traseul cruce albastra ce ne scotea in Dorna Arini, dar prindem iarasi un forestier ce pare mai scurt. Pe harta traseul face multe bucle, asa ca ne gandim ca pe drum o sa ajungem mult mai repede. Si pana la urma am avut dreptate. Alex, Mihaela si Laura au mers mai departe, coborand spre fanete, apoi urcand pe culme pe vf Busuiocului (1417m), apoi trecand pe langa vf Sarului (1524m) si in cele din urma au suit la Manastirea Piatra Taieturii, aflata la aproximativ 1400 m altitudine. De acolo au coborat si eu spre Panaci de unde cu „ia-ma nene” au ajuns la timp pentru a prinde trenul si a manca o pizza buna in oras. Noi, dupa aproape doua ore ajungem in Dorna Arini trecand mai intai prin Cozanesti. Drumul ajunge pe langa biserica din sat si-mi place cum rasuna slujba in aerul curat si linistit. Duminica-i liniste si curat in satele de munte, in timpul saptamanii insa dealurile rasuna de suflul tafurilor. Doar asa o sa depasim criza mondiala si o sa avem crestere economica, negativa. Si cresterea si impactul asupra mediului si a naturii. Negative. Cateva minute si ne urcam intr-o cursa locala ce ne duce rapid in orasul Vatra Dornei. Luam rapid locuri la tren (bilete aveam luate si pentru intors) si bagam mars fortat sa mancam o pizza, caci mai avem putin peste o ora pana vine trenul. Ospatarul se misca exagerat de repede si dupa 45 minute ne ridicam deja de la masa satui (o fi avut deja pizza pregatita dinainte? Totusi era gustoasa) si ne intoarcem la gara.
Din fericire trenul nu are intarziere (ca de obicei) si pe la 10 noaptea coboram in Iasi. Pe tren, vizionari de fotografii pe lcd-urile aparatelor si planuri pentru o viitoare iesire. Tot prin munti molcomi de la noi din Carpatii Orientali, cum au fost si Bistritei tura asta.
In rest numai bine oriunde v-ar duce pasii. Hai pe munte!