In Ajunul Craciunului pe Ceahlau: 20-21.12.2008

Nu stiam nici macar cu o zi inainte cati vom fi de data asta pe cararile Ceahlaului. Asa ca sambata dimineata urcam sigur din Iasi noi cei trei muschetari (Marius, Ionut si eu), urmand ca pe D’Artagnian sa-l recuperam din Piatra Neamt, acesta venind din misiuni secrete tocmai de prin Moinesti – Comanesti (mereu m-am incurcat in denumirile oraselelor aste situate toate la distanta minima unul de celalalt: Onesti, Moinesti, Comanesti, Darmanesti. Toate se termina in “esti”, deci “egzesti”)
Afara-i cam racoare inca de la urcarea in microbuz, da tragem nadejde ca dupa un pic de miscare o sa ne revenim. Asa se face ca pe la ora 11 si un pic suntem in Izvorul Muntelui pregatiti sa platim taxa de intrare in parcul national Ceahlau. Doua barfe cu rangerul de jos in timp ce trecem de la frac si papion la parazapezi, manusi si suprapantaloni si la drum. Jos zapada deabia isi face simtita prezenta, sus insa se vede ca stratul e mult mai gros. Cu trei saptamani in urma si la poalele Ceahlaului era zapada mult mai sanatoasa. De fapt de cand cu incalzirile globale (si nu numai) lunile in care curge grosul zapezii sunt februarie si martie (cel putin pentru Ceahlau).
Sambata 20.12.2008 Cab. Izvorul Muntelui (797 m) – Poiana Maicilor – Claile lui Miron – poiana de pe Ocolasul Mic – jgheabul Ursariei – Batca Ghedeonului – cab. Dochia (1750 m) [aproximativ 8,5 km, banda rosie, 5 ore]. Traseul cel mai solicitant ce pleaca din Izvorul Muntelui mai ales datorita lungimii; iarna portiunea dintre Poiana Maicilor si cab. Dochia fiind nerecomandata (inchisa?) circulatiei turistilor datorita unor zone ceva mai expuse (Claile lui Miron, Jgheabul Ursariei & other).

Pornim voiniceste la drum pe poteca ce la inceput strabate valea paraului Maicilor. Totul e alb de jur imprejur, acoperit cu un strat de zapada ce insa nu depaseste 5 cm. Chiar deca rucsacii sunt asa si asa ca greutate ajungem rapid in poiana, unde situatia se schimba. Facem un popas de hidratare chiar in zona unde traseul face dreapta si intra in padure, unindu-se cu traseul ce urca tot spre Dochia dar venind de la Neagra prin poiana Varatec. Intram cativa metri in padure pentru ca aici vantul sufla mai cu putere. Vizibilitatea spre peretele Ocolasului Mic sau spre Vf. Vanturisului e zero, plafonul de nori fiind destul de jos. Dupa doua trei fotografii si 10 minute de barfa o luam mai departe. Din poiana stratul de zapada creste vazand cu ochii. Zona de pana la Claile lui Miron se numeste Priponii Ocolasului Mic; in dreapta ei fiind peretele aceluiasi Ocolas cu nenumaratele jgheaburi mai mult sau mai putin accesibile pe care te poti strecura pentru a ajunge pe platoul acestuia. Poteca urca in zig-zaguri pana la baza clailor, pe aici stratul de zapada revenind la sentimente mai blande fata de noi.

La Clai e o combinatie de zapada cu gheata, datorata vantului care si-a croit propriul traseul in functie de configuratia terenului. Chiar daca e o zona destul de expusa, aici zapada nu prea “sta” caci e spulberata de vant. Pentru a evita orice complicatie ne punem coltarii si o luam voiniceste tot mai sus. In urma noastra, printre valuri de ceata se vede Poiana Maicilor si printre clai, departe, locul de unde am plecat, Izvorul Muntelui.

Legat de aceste Clai ale lui Miron se zice ca, acum multi aniun cioban batran de pe Valea Bistritei isi pastea oile prin partea locului. El poposea des langa aceasta stanca si canta din fluier. Aici venea ciobanul Miron si-n serile cu luna, dupa ce-si incredinta turma in paza ciobanilor mai tineri si doinea din fluier de-l ascultau cu luare-aminte toate vietatile, stancile si padurile din vale. Cantecul lui Miron picura clar si duios pana departe peste Poiana Maicilor, in serile scaldate de razele palide de luna si imbalsamate de mireasma fanului.
In continuare, pana la popasul din poiana de pe Ocolas stratul de zapada se mareste (aici printre brazi mereu am gasit ultima zapada din Ceahlau; aici si prin poiana Scaius, la coborarea de la Dochia spre Duruitoarea). La masa ne oprim si luam micul dejun caci deja e ora 13 iar organismele noastre isi cer drepturile printr-o simfonie demna de “Eroica”. Am la mine si primusul de vara, asa ca in amintirea ceaiurilor fierbinti facute in adapostul stanelor topim si ceva zapada si bagam un ceai in noi. Ne miscam greu,lenevim chiar, in asteptarea imbunatatirii vremii. Nu vedem la mai mult de 200 metri asa ca mai stam pe loc. Din locul in care ne aflam nu vezi foarte mult, mai mult spre Turnul lui Butu si a Anei, si dincolo de ele spre Piatra Sura si poiana Stanilelor, dar daca vremea e buna, cu vizibilitate, sunt cateva klippe de calcar chiar langa poteca, pe care daca te-ai urcat vezi ca in palma Vf. Toaca cu cabana Dochia in fata uitandu-te spre nord, iar spre nord-vest zaresti terasa intermediara cu a ei Coloana Dorica.

Dupa aproape o ora de pauza si odihna o luam din loc chiar daca vremea e la fel. E decembrie totusi, intunericul vine pe la 17-18 si chiar daca e doar ora doua, mai bine ajungem mai devreme la cabana. Pana la jgheabul Ursariei se merge pe curba de nivel, pe unele portiuni chiar in coborare usoara (oricum diferenta de nivel o sa o recuperam pe ultimile sute de metri). Grohotisul dinaintea campingului pare mai usor de urcat, poate si din cauza ca aici zapada e si mai putina iar gheata nu este. Fiind un traseu inchis iarna, lumea se aventureaza mai rar pe aici. Nici vara nu e suprapopulat, pentru simplul motiv ca e cel mai lung (da si cel mai frumos) traseu ce urca din Izvor. Asta inseamna printre altele ca e si un traseu mai curat, neputand rivaliza din fericire cu mai celebrele bulevarde Fantanele-Dochia sau Lutul Rosu-Dochia.
La cabana ajungem pe la 16 si ne luam camera de patru locuri in primire. E calduroasa, dar aromele naturale de la baie te coplesesc daca faci greseala sa deschizi usa. Motivul e inghetarea conductei ce alimenteaza cabana cu apa rece, de unde rezulta inghetarea a tot ce apa putea lua in cursul ei natural si firesc la vale. In urma consiliului de urgente si crize luam hotararea sa nu ne atingem de usa care da la baie, asta pentru ca ajunsi acasa, sa nu atragem dupa noi toate mustele care au supravietuit iernii in Iasi. (asta era situatia in decembrie, reintors in februarie la Dochia am constatat ca aceste neajunsuri cat si altele fusesera remediate). Dupa toate astea ne intoarcem in sala de mese, caci primusul fusese carat in scopuri nobile medicale. Dorin si Catalin, apoi inca doi ieseni ni se alatura la masa si la o cana de vin fiert.

Intre o conserva si o cana de vin scoatem nasul afara in speranta ca se schimba vremea. Nu avem noi norocul asta asa ca toata ziua o sa stam la cabana. Mai apar cateva persoane (toate putand fi etichetate drept oameni de munte), asa ca in curand ne cunoastem cam toti cu toti. Pe unii ii stiam din vedere, pe altii urma sau urmeaza sa-i reintalnesc pe sus. Din Bacau (pare-mi-se de la Alpin Club) sunt trei tineri care-si montasera cortul si urmau sa doarma afara. Incercasem si eu odata cu Marius sa facem lucrul asta, dar cand am intrat in cabana sa-i cerem o lopada lui Todirel si am dat de caldura, nu ne-am mai dezlipit de cabana pana dimineata.

Stam in cabana si depanam amintiri si povesti vanatoresti; sunt asa de multe (si noi intre timp am devenit asa de multi) caci nici nu stim cand trece timpul. In camera, odata bagat in sacul de dormit (carat oricand de mine pe munte, nu neaparat din motive de frig cat si de igiena) ma cuprinde un somn din mrejele caruia deabia dimineata ies.
Duminica, 21.12.2009. Cab. Dochia – Curmatura Piciorului Schiop – Polita Arinis – Poiana Scaius – Cascada Duruitoarea – drum forestier – padure – Durau [pana la Duruitoarea cruce rosie, apoi cruce albastra].E cald si bine in sac, asa ca e destul sa trag cu coada ochiului pe geam si, nevazand mare lucru caci e ceata in continuare, sa revin in pozitia culcat/ghemuit in sac.

Pe la 10 dimineata hotaram sa tragem o fuga pe platou, spre chit si mai departe spre Piatra Lacrimata, iar dincolo de ea, pana la jgheabul lui Voda, Saua La Palarie si om’ mai vedea functie de cum e zapada. Dupa vreo ora de balaurit ne intoarcem, caci e ceata si nu vedem mare lucru. De aseara “gasisem” mai multe variante de a ajunge acasa, asa ca, de data asta, nu mai suntem conditionati de orele de plecare a microbuzelor. La 12, dupa un mic dejun mic si o cafea mare, ne despartim. Catalin, Tudor si Ionut coboara prin Jgheabul cu Hotar, iar noi, ceilalti (Marius, Sebastian cu varul lui, Dorin si cu mine) o luam la vale pe la cascada Duruitoarea.

Odata iesiti din cabana suntem luati pe sus de vant, asa ca-mi trag repede cagula pe fata si-i dam bice inainte. O tinem intr-o veselie in bataia vantului pana ce intram in paduse unde situatia se schimba. Incet incet apar zone mixte, cu zapada si gheata, asa ca-mi pun coltarii. Prin repede viteza si o iau inainte, luam avans suficient pentru a-mi permite pauze de duhanit. Ajungem mai repede decat am fi crezut la Duruitoarea, unde facem o mica pauza.

De aici pana la Durau ne mai ia cam 2 ore. O luam pe cruce albastra, traseu destul de prost intretinut in comparatie cu celelalte din Ceahlau. Dupa cateva sute de metri intram pe forestier unde prindem viteza. Deabia aici, parca pentru a ne face in ciuda si a ne arata cine pleaca si cine ramane locului pe vecie, apare un cer albastru, se ridica plafonul de nori si printre crengile copacilor ni se ofera momente extraordinare cu Ceahlaul in toata maretia lui. Parasim forestierul pe dreapta reintrand in padure. De aici urmeaza cateva urcusuri si coborasuri pana ce intalnim axialul ce leaga Duraul de Izvorul Muntelui (155 F parca) Intram in Durau pe la baza superioara a minipartiei de ski (acum mai mult derdelus pentru sanii si pungi bio(ne)degradabile, partie plina de telefoane mobile cu camere foto pentru a inortabila glorioase momente de la munte (nu de pe munte).

In parcarea din fata bisericii din Durau ne schimbam dupa care reusim sa aruncam patru rucsaci in portbagajul unui WV Golf. Spatios mai mult decat trebuie pentru pasageri, la bagaje in schimb am avut noroc. Noroc ca ne-am papat toata mancarea si ce am mai avut la noi sus, astfel rucsacii devenind mai putin voluminosi. La Poiana Largului oprim cat sa se dea jos Dorin care spera (si va gasi repede pana la urma) o ocazie spre casa, el urmand sa ajunga la Targu Mures, iar noi o luam la fuga spre Iasi.
Ajung repede acasa si dupa o cura de igienizare mi-l iau pe Andrei in brate.
Numai bine si “Hai pe munte” !