Ceahlau in imagini (2008) Durau-Fantanele-Dochia

Calimani (Pietrosul-Retitis-Calimani Cerb)

Cod rosu in Calimani (august 2008)

Furtuna in Suhard

Mtii Bistritei (Bogulin-Pietrosul)

In Ajunul Craciunului pe Ceahlau: 20-21.12.2008

Nu stiam nici macar cu o zi inainte cati vom fi de data asta pe cararile Ceahlaului. Asa ca sambata dimineata urcam sigur din Iasi noi cei trei muschetari (Marius, Ionut si eu), urmand ca pe D’Artagnian sa-l recuperam din Piatra Neamt, acesta venind din misiuni secrete tocmai de prin Moinesti – Comanesti (mereu m-am incurcat in denumirile oraselelor aste situate toate la distanta minima unul de celalalt: Onesti, Moinesti, Comanesti, Darmanesti. Toate se termina in “esti”, deci “egzesti”)
Afara-i cam racoare inca de la urcarea in microbuz, da tragem nadejde ca dupa un pic de miscare o sa ne revenim. Asa se face ca pe la ora 11 si un pic suntem in Izvorul Muntelui pregatiti sa platim taxa de intrare in parcul national Ceahlau. Doua barfe cu rangerul de jos in timp ce trecem de la frac si papion la parazapezi, manusi si suprapantaloni si la drum. Jos zapada deabia isi face simtita prezenta, sus insa se vede ca stratul e mult mai gros. Cu trei saptamani in urma si la poalele Ceahlaului era zapada mult mai sanatoasa. De fapt de cand cu incalzirile globale (si nu numai) lunile in care curge grosul zapezii sunt februarie si martie (cel putin pentru Ceahlau).
Sambata 20.12.2008 Cab. Izvorul Muntelui (797 m) – Poiana Maicilor – Claile lui Miron – poiana de pe Ocolasul Mic – jgheabul Ursariei – Batca Ghedeonului – cab. Dochia (1750 m) [aproximativ 8,5 km, banda rosie, 5 ore]. Traseul cel mai solicitant ce pleaca din Izvorul Muntelui mai ales datorita lungimii; iarna portiunea dintre Poiana Maicilor si cab. Dochia fiind nerecomandata (inchisa?) circulatiei turistilor datorita unor zone ceva mai expuse (Claile lui Miron, Jgheabul Ursariei & other).

Pornim voiniceste la drum pe poteca ce la inceput strabate valea paraului Maicilor. Totul e alb de jur imprejur, acoperit cu un strat de zapada ce insa nu depaseste 5 cm. Chiar deca rucsacii sunt asa si asa ca greutate ajungem rapid in poiana, unde situatia se schimba. Facem un popas de hidratare chiar in zona unde traseul face dreapta si intra in padure, unindu-se cu traseul ce urca tot spre Dochia dar venind de la Neagra prin poiana Varatec. Intram cativa metri in padure pentru ca aici vantul sufla mai cu putere. Vizibilitatea spre peretele Ocolasului Mic sau spre Vf. Vanturisului e zero, plafonul de nori fiind destul de jos. Dupa doua trei fotografii si 10 minute de barfa o luam mai departe. Din poiana stratul de zapada creste vazand cu ochii. Zona de pana la Claile lui Miron se numeste Priponii Ocolasului Mic; in dreapta ei fiind peretele aceluiasi Ocolas cu nenumaratele jgheaburi mai mult sau mai putin accesibile pe care te poti strecura pentru a ajunge pe platoul acestuia. Poteca urca in zig-zaguri pana la baza clailor, pe aici stratul de zapada revenind la sentimente mai blande fata de noi.

La Clai e o combinatie de zapada cu gheata, datorata vantului care si-a croit propriul traseul in functie de configuratia terenului. Chiar daca e o zona destul de expusa, aici zapada nu prea “sta” caci e spulberata de vant. Pentru a evita orice complicatie ne punem coltarii si o luam voiniceste tot mai sus. In urma noastra, printre valuri de ceata se vede Poiana Maicilor si printre clai, departe, locul de unde am plecat, Izvorul Muntelui.

Legat de aceste Clai ale lui Miron se zice ca, acum multi aniun cioban batran de pe Valea Bistritei isi pastea oile prin partea locului. El poposea des langa aceasta stanca si canta din fluier. Aici venea ciobanul Miron si-n serile cu luna, dupa ce-si incredinta turma in paza ciobanilor mai tineri si doinea din fluier de-l ascultau cu luare-aminte toate vietatile, stancile si padurile din vale. Cantecul lui Miron picura clar si duios pana departe peste Poiana Maicilor, in serile scaldate de razele palide de luna si imbalsamate de mireasma fanului.
In continuare, pana la popasul din poiana de pe Ocolas stratul de zapada se mareste (aici printre brazi mereu am gasit ultima zapada din Ceahlau; aici si prin poiana Scaius, la coborarea de la Dochia spre Duruitoarea). La masa ne oprim si luam micul dejun caci deja e ora 13 iar organismele noastre isi cer drepturile printr-o simfonie demna de “Eroica”. Am la mine si primusul de vara, asa ca in amintirea ceaiurilor fierbinti facute in adapostul stanelor topim si ceva zapada si bagam un ceai in noi. Ne miscam greu,lenevim chiar, in asteptarea imbunatatirii vremii. Nu vedem la mai mult de 200 metri asa ca mai stam pe loc. Din locul in care ne aflam nu vezi foarte mult, mai mult spre Turnul lui Butu si a Anei, si dincolo de ele spre Piatra Sura si poiana Stanilelor, dar daca vremea e buna, cu vizibilitate, sunt cateva klippe de calcar chiar langa poteca, pe care daca te-ai urcat vezi ca in palma Vf. Toaca cu cabana Dochia in fata uitandu-te spre nord, iar spre nord-vest zaresti terasa intermediara cu a ei Coloana Dorica.

Dupa aproape o ora de pauza si odihna o luam din loc chiar daca vremea e la fel. E decembrie totusi, intunericul vine pe la 17-18 si chiar daca e doar ora doua, mai bine ajungem mai devreme la cabana. Pana la jgheabul Ursariei se merge pe curba de nivel, pe unele portiuni chiar in coborare usoara (oricum diferenta de nivel o sa o recuperam pe ultimile sute de metri). Grohotisul dinaintea campingului pare mai usor de urcat, poate si din cauza ca aici zapada e si mai putina iar gheata nu este. Fiind un traseu inchis iarna, lumea se aventureaza mai rar pe aici. Nici vara nu e suprapopulat, pentru simplul motiv ca e cel mai lung (da si cel mai frumos) traseu ce urca din Izvor. Asta inseamna printre altele ca e si un traseu mai curat, neputand rivaliza din fericire cu mai celebrele bulevarde Fantanele-Dochia sau Lutul Rosu-Dochia.
La cabana ajungem pe la 16 si ne luam camera de patru locuri in primire. E calduroasa, dar aromele naturale de la baie te coplesesc daca faci greseala sa deschizi usa. Motivul e inghetarea conductei ce alimenteaza cabana cu apa rece, de unde rezulta inghetarea a tot ce apa putea lua in cursul ei natural si firesc la vale. In urma consiliului de urgente si crize luam hotararea sa nu ne atingem de usa care da la baie, asta pentru ca ajunsi acasa, sa nu atragem dupa noi toate mustele care au supravietuit iernii in Iasi. (asta era situatia in decembrie, reintors in februarie la Dochia am constatat ca aceste neajunsuri cat si altele fusesera remediate). Dupa toate astea ne intoarcem in sala de mese, caci primusul fusese carat in scopuri nobile medicale. Dorin si Catalin, apoi inca doi ieseni ni se alatura la masa si la o cana de vin fiert.

Intre o conserva si o cana de vin scoatem nasul afara in speranta ca se schimba vremea. Nu avem noi norocul asta asa ca toata ziua o sa stam la cabana. Mai apar cateva persoane (toate putand fi etichetate drept oameni de munte), asa ca in curand ne cunoastem cam toti cu toti. Pe unii ii stiam din vedere, pe altii urma sau urmeaza sa-i reintalnesc pe sus. Din Bacau (pare-mi-se de la Alpin Club) sunt trei tineri care-si montasera cortul si urmau sa doarma afara. Incercasem si eu odata cu Marius sa facem lucrul asta, dar cand am intrat in cabana sa-i cerem o lopada lui Todirel si am dat de caldura, nu ne-am mai dezlipit de cabana pana dimineata.

Stam in cabana si depanam amintiri si povesti vanatoresti; sunt asa de multe (si noi intre timp am devenit asa de multi) caci nici nu stim cand trece timpul. In camera, odata bagat in sacul de dormit (carat oricand de mine pe munte, nu neaparat din motive de frig cat si de igiena) ma cuprinde un somn din mrejele caruia deabia dimineata ies.
Duminica, 21.12.2009. Cab. Dochia – Curmatura Piciorului Schiop – Polita Arinis – Poiana Scaius – Cascada Duruitoarea – drum forestier – padure – Durau [pana la Duruitoarea cruce rosie, apoi cruce albastra].E cald si bine in sac, asa ca e destul sa trag cu coada ochiului pe geam si, nevazand mare lucru caci e ceata in continuare, sa revin in pozitia culcat/ghemuit in sac.

Pe la 10 dimineata hotaram sa tragem o fuga pe platou, spre chit si mai departe spre Piatra Lacrimata, iar dincolo de ea, pana la jgheabul lui Voda, Saua La Palarie si om’ mai vedea functie de cum e zapada. Dupa vreo ora de balaurit ne intoarcem, caci e ceata si nu vedem mare lucru. De aseara “gasisem” mai multe variante de a ajunge acasa, asa ca, de data asta, nu mai suntem conditionati de orele de plecare a microbuzelor. La 12, dupa un mic dejun mic si o cafea mare, ne despartim. Catalin, Tudor si Ionut coboara prin Jgheabul cu Hotar, iar noi, ceilalti (Marius, Sebastian cu varul lui, Dorin si cu mine) o luam la vale pe la cascada Duruitoarea.

Odata iesiti din cabana suntem luati pe sus de vant, asa ca-mi trag repede cagula pe fata si-i dam bice inainte. O tinem intr-o veselie in bataia vantului pana ce intram in paduse unde situatia se schimba. Incet incet apar zone mixte, cu zapada si gheata, asa ca-mi pun coltarii. Prin repede viteza si o iau inainte, luam avans suficient pentru a-mi permite pauze de duhanit. Ajungem mai repede decat am fi crezut la Duruitoarea, unde facem o mica pauza.

De aici pana la Durau ne mai ia cam 2 ore. O luam pe cruce albastra, traseu destul de prost intretinut in comparatie cu celelalte din Ceahlau. Dupa cateva sute de metri intram pe forestier unde prindem viteza. Deabia aici, parca pentru a ne face in ciuda si a ne arata cine pleaca si cine ramane locului pe vecie, apare un cer albastru, se ridica plafonul de nori si printre crengile copacilor ni se ofera momente extraordinare cu Ceahlaul in toata maretia lui. Parasim forestierul pe dreapta reintrand in padure. De aici urmeaza cateva urcusuri si coborasuri pana ce intalnim axialul ce leaga Duraul de Izvorul Muntelui (155 F parca) Intram in Durau pe la baza superioara a minipartiei de ski (acum mai mult derdelus pentru sanii si pungi bio(ne)degradabile, partie plina de telefoane mobile cu camere foto pentru a inortabila glorioase momente de la munte (nu de pe munte).

In parcarea din fata bisericii din Durau ne schimbam dupa care reusim sa aruncam patru rucsaci in portbagajul unui WV Golf. Spatios mai mult decat trebuie pentru pasageri, la bagaje in schimb am avut noroc. Noroc ca ne-am papat toata mancarea si ce am mai avut la noi sus, astfel rucsacii devenind mai putin voluminosi. La Poiana Largului oprim cat sa se dea jos Dorin care spera (si va gasi repede pana la urma) o ocazie spre casa, el urmand sa ajunga la Targu Mures, iar noi o luam la fuga spre Iasi.
Ajung repede acasa si dupa o cura de igienizare mi-l iau pe Andrei in brate.
Numai bine si “Hai pe munte” !

Muntii Bistritei: pasind in paradis

O vineri ca oricare alta pentru miile de muritori (printre care si eu, muritor adica) care se urca in tramvai sau masina cu noaptea-n cap si se indreapta spre munci. La munca sunt luat in primire.

“Buna ziua, ce faci weekend-ul asta, tot pe munte?
Da prietene, iarasi sus, ce zici te bagi?
Imi pare rau, nu cred, stiu ca megeti acolo sus cu rucsacul in spate, nu cred ca-i de mine.”

Cam asta-i dialogul de vineri dimineata la mine la munca…de vreo doua saptamani ma tot gandesc cum sa fac sa iasa o tura faina sus in Bistritei, acolo de unde doar vulturii se avanta deasupra apelor involburate ale Bistritei, pe creasta Bogulinului si a Pietrosului. Pietrosului Bistritei, ca-s pietrosi multi in muntii nostri; in tara nici nu mai zic…pietrosi, bolovani, rosii, portocalii, galbeni, verzi etc. Bun, mi-ar fi placut sa facem o iesire plecand din Zugreni pana pe Pietrosul Bistritei dupa care sa tinem culmea principala pana spre Paltinis dupa care in loc sa coboram spre depresiunea Dornelor sa facem stanga si sa continuam pret de inca o zi pana spre Budacu de unde am fi coborat la Brosteni, unde urmasele Irinucai lui Creanga ne-or fi asteptat cu vreun ulcior cu apa proaspata. Doar ca munca nu ne permite asa multe libere; hotaram deci ca pentru inceput sa fie doar Bogulin-Pietrosul dupa care in vara anului viitor sa revenim eventual din Paltinis si sa ajungem in Grinties pe “drumul iesenilor” (si noi suntem, si noi suntem) urcand pe Budacu. Sunt munti intrati in anonimat, despre care nu s-a scris foarte mult, aproape deloc…cateva articole in Romania Pitoreasca mai mult despre apele Bistritei si in treaca despre trasee, ceva despre Budacu intr-un numar recent in “Invitatie in Carpati” si o harta vaga cu o rezolutie ce nu permitea imprimarea pe mai mult de un A4 gasita in Asaltul Carpatilor. Toate aceste informatii puse cap la cap, impreuna cu ceva sfaturi primate de pe alpinet2k, reprezinta bibliografia noastra pentru acesti munti. Interesant, pe Discovery oamenii nu mai stiu ce extreme, ce survivol sa mai arate lumii, iar eu deabia gasesc cateva date vagi despre munti din tara mea. Iar lucrul asta imi place la nebunie, sa plec undeva unde lumea nu a fost asa de des, intr-un loc care nu e la capatul Pamantului ci doar la cateva ore de mers cu trenul. V-am spus ca tot cu trenul am ajuns in Vatra Dornei? Acelasi tren plin de afinari ca in toate verile trecute si viitoare (o fi pus oare afinele alea la macerat totusi?...). Cam asta a fost cu bibliografia…putina si destul de subtire, parca am fi plecat peste mari si tari, nu la doi pasi. Conform planificarii, trebuia sa parcurgem bucata de cresta de la cabana Zugreni si pana in satul Paltinis marcata banda rosie (de unde mai departe traseul de creasta urma culmile Calimanilor), pana la urma am ajuns doar pana in zona Vf. Busuiocu, trecand pe rand pe/pe langa Vf. B(P)ogolinu - Vf. Pietrosul Bistritei - Seaua "La Izvorul Rau" - Vf. Lespezi - Vf. Sandru - Seaua Busuiocu - Vf. Busuiocu de unde am bagat viteza virand dreapta spre Cozanesti si mai departe spre Dorna Arini de unde odata ajunsi ne-am urcat in prima masina sa nu pierdem cea mai buna pizza din Vatra Dornei inainte de a ne urca in tren- Poiana Badei - Vf. Sarului - Vf. Rusului - Piatra Taieturii - Vf. Calimanelului- Vf. Vanat - Seaua Paltinis - sat Paltinis - Vatra Dornei.
Am stat o zi jumatate in muntii astia, munti mai putin umblati, curati si fantastic de frumosi. Aproape doua zile cu noaptea stata la cort care m-au facut sa pretuiesc si mai mult magia muntilor de 1700 metri. Munti neimpresionanti pentru unii, dar surprinzatori pentru cei ce-i pasesc culmile. Iar dupa aceste doua zile mi-am promis ca trebuie sa descopar mai mult muntii Bucovinei, muntii Carpatilor Orientali, inainte de a ma aventura spre alte culmi. Cam asta ar fi introducerea si concluziile, restul amanuntelor le gasiti mai jos.
Puzzelul e gandit de vreo trei saptamani dar din pacate co-initiatorul traseului trebuie sa se retraga din motive personale. Preluand din mers organizarea turei, dupa multe mailuri legate de participanti, numar de corturi si primusuri, ajung sa numar vineri la amiaza cu doar cateva ore inainte de imbarcarea in celebrul tren „Petrolul, aurul si moldovenii” vreo 10 prieteni (trecuti si/sau viitori): Alex si Elena, care impreuna cu Marius am impartit acelasi cort; Dan proaspat intors din Anglia si Radu, mai proaspat in ale muntelui dar plin de entuziasm si dorinta de cunoastere; Laura, Mihaela si Alex picioare iuti din Bucuresti care pe deasupra mai erau (unii) si ursi plimbareti; Adi vechi prieten de bantuieli pe coclauri inca din vremurile in care pentru a accesa alpinet.org trebuia sa-ti pierzi noaptea la internet-cafe-ul din Pasajul Revolutiei din Bacau chiar si cu riscul de a nu mai prinde nici un laborator in ziua urmatoare; Liviu si cu mine, ultimii doi incalzind noaptea acelasi aer intr-un cort. Vineri 17.10.2008. Urcarea in tren incepuse sub auspicii bune; un nene ma intreaba cu cat vand cutia de bere, si probabil era in stare sa cumpere si daca-i ceream haina de pe el, oricum noi mergeam cam pe mana aceleiasi marci, dupa ce cu o sedinta in urma castigaseram la o tragere la sorti un sac cu mingi de cupa Romaniei.
Pe la Burdujeni iesim pe peron la o tigare, drept pentru care facem cunostinta si cu aerul tare de Bucovina. Pe la Campulung Moldovenesc curge de sus lapovita, pentru ca pe la ora unu noaptea cand ajungem in Vatra Dornei sa gasim zapada exact cat pentru un bulgare. Primul bulgare de zapada pe iarna asta; care bulgare trebuie neaparat sa-si gaseasca tinta, caci de nu o sa ramai inzapezit sus pe munte. Superstitii... Tragem la supermarketul din fata garii, mai luam ceva de’ale’gurii dupa care bagam turbo spre partia schiorilor unde aveam de gand sa inoptam. Pe partie, nu la cabana lor, a schiorilor. Cata diferenta poate aduce unei exprimari o prepozitie. Pe partie si nu la partie. Daca nu ma credeti, ascultati asta: „hai pe munte” sau „hai la munte” ... cam la fel da e o diferenta de la cer la pamant. Noi suntem de regula pe. Pana la baza partiei ne mai strafulgera mintea o idee, cum ca dormim in foisorul din parcul central (unde de obicei venea fanfara vanatorilor de munte sa traga strasnice cantari), doar noroc cu vreo doi scandalagii ce treceau prin parc veseli nevoie mare si care ne fac sa ne gandim si la integritatea noastra. Fizica, nu mentala. De la partie mergem vreo cateva zeci de metri, unde intre niste copaci intindem corturile. Sub brazi nu-i nici zapada, asa ca dimineata stransul va fi mai usor. Intre timp tot am mai vorbit cu Adi care e la Zugreni de seara, si-mi spune cum ca acolo ploaia e combinata cu lapovita. Intre astea doua alegem sa ninga si facem o cruce mare: zapada sau vreme frumoasa, fara ploaie de s-ar putea. Pe la doua noaptea ne bagam in saci, vom avea in fata vreo 4 ore de somn bun, si oricum o sa ne fie mai bine in sacii nostri la minus 1 grad decat motaind pe bancile din gara printre boschetari. Sambata 18.10.2008. Dimineata ne trezim pe la 6 fara ceva. Acceleratul dinspre Bucuresti ce o sa-i aduca pe Alex, Laura si Mihaela apare la 6:32 dar mizam si pe o intarziere normala a CFR-ului, asa ca primul scop pe azi (dupa o cafea) e sa prindem autobuzul ce pleaca din Vatra Dornei spre Piatra Neamt la 7:30 din autogara. Cand vorbisem ieri la telefon la autogara mi se spusese ca exista curse de la 6:30 pana la 9:30 din ora in ora ce trec pe valea Bistritei pe la Zugreni dinspre Vatra Dornei. Ajungem in gara, tabaram pe un dozator de cafea pana la ultima fisa din buzunar iar intre timp facem jonctiunea si cu trupa din Bucuresti ce inca-si mai lingea buzele dupa ce atacasera o savarina si o cafea in ceea ce au numit cea mai buna (probabil) patiserie pe o raza de multe sute de kilometri. Autogara-i la 5 minute de mers lejer de la gara sau 10 minute daca alergi. Urcam, platim si pornim la drum. Nu mai fusesem pe portiunea asta a vaii Bistritei de vreo 20 de ani, de cand, in scoala generala fiind, ma plimbau ai mei parinti in toate excursiile posibile si imposibile (de facut soimi ai patriei, pionieri, cutezatori, utecisti si alte categorii). Cert e ca e de o frumusete rara, fantastica. Iar cand intorci capul din autocar vezi Vf. Ousorului din Suhard cum strajuieste intreaga depresiune a Dornelor. Dupa alti cativa kilometri apare in stanga varful tesit al Giumalaului iar in dreapta doar ce poti ghici salbaticia Muntilor Bistritei, unde si noi ne-om calatori . Pacat doar de constructiile ce incet incet impanzesc si zona asta; unele sunt construite cu gust, dar marea majoritate ... oribile. Vorbeam acum cativa ani cu un prieten (ca la munte toata lumea-i prietena) prin zona Lacului Rosu unde campasem pentru cateva zile de culorile traditionale ale caselor de munte din Alpi si Carpati, de culorile ce le definesc, de rosu si negru, de usile si balcoanele masive de lemn. Si incerc legat de acea discutie sa gasesc locul, pe grila rogvaimului la rozul si galbenul ce uneori efectiv irita ochii pe aici. Coboram dupa vreo trei sferturi de ora in fata podului ce trece peste Bistrita si duce la cabana Zugreni. Adi tocmai isi strange cortul dupa care ne unim in parcarea din fata cabanei. De fapt cabana-i mai mult pensiune, cu doua corpuri de cladiri, renovata, cu restaurant. Pare un pic de week-end-uri cu familia sau de team buidinguri mai mult. O parte din noi iau micul dejun la restaurantul de la parter si spui ca preturile sunt rezonabile si au fost tratati bine. Deci o trec in planurile mele pentru cand Andrei o sa treaca de la etapa patru labe la mersul supravegheat in ham. E aproape 9 si ne luam inima in dinti si rucsacii in spate. Inima caci primele sute de metri citisem ca erau cele mai dificile din tot traseul ce ni-l propusesem. De la cabana ne intoarcem si chiar inainte de a traversa podul facem stanga. Ocolim de fapt (pen)insula pe care se afla cabana. Mergem cativa pasi prin padure, dupa care poteca isi schimba dintr-odata gradul de dificultate. In dreapta haul Bistritei cu ale ei ape involburate, iar in stanga perete de stanca. Intre ele poteca ce urca si coboara, trece peste vreo doua praguri si are o latime uneori de doar cateva zeci de centimetri. Ajungem si la celebrul hait pe care auzisem ca urma sa trecem. Dificil nu mi s-a parut prea tare (in schimb daca-i zapada sau gheata ori aveti rau de Bistrita ce loveste citiva metri sub tine digul de beton, se schimba radical treaba: stanga’nprejur la cabana si serviti si pranzul dupa mic dejun ianite de a porni spre casa). Urmeaza partea cu adevarat dificila, efectiv te cocoti pe un perete de stanca; diferenta de nivel de vreo 25-30 metri. In picioare am niste tehnici cu talpa vibram. Si aluneca rau tare ... imi cam tremura picioarele, noroc insa ca mai sunt si ceva radacini/copaci de care ma agat. Am uitat sa va spun ca nu stiu sa innot cu rucsacul in spinare, de fapt m-as ineca si intr-o piscina mai adanca de 1.70. Pana la urma trecem toti fara prea multe emotii (caci emotiile le-am lasat in urma) si pornim la drum dupa ce ajustam iarasi curelele rucsacilor. Pana pe la 1100 metri poteca e destul de abrupta, cam cum e traseul de la Durau la cabana Fantanele din Ceahlau, ma rog ultima parte a traseului. Ne rupem plamanii timp de vreo doua ore aproape, tot tragand de noi. Marius gaseste niste tuburi de cartus si mi le face cadou. Ii cer pulbere si o casca. Urmeaza apoi ceva ce rar poti vedea si uita in viata: anotimpurile poarta parca o batalie aici (fara cartuse), jos e verde amestecat cu ruginiul frunzelor de toamna, copacii parca fac parada modei in culori de la galben deschis pana la maroniu, trecand prin toate nuantele de rosu si caramiziu, iar peste toate e un strat subtire de chiciura. Minunata imagine, minunati munti. Si minunati oamenii ce au mai fost pe aici, caci pe tot traseul (mai putin zonele in care ne-am intersectat cu urme de tafuri) nu am gasit nici o mizerie. Ajungem repede pana pe la 1450 metri dupa inca o ora de mers. De aici relieful incet se schimba, apar copacii pe jumatate goi din cauza vantului, primele locuri de belvedere spre depresiunea Dornei si valea Bistritei si primii jnepeni. Intram in golul alpin deci. Trupa e destul de rasfirata dar totusi compacta, in mici grupuri. Probabil e cam jumatate de ora intre primii si ultimii. Ultimii sunt de fapt pozarii si tutungii sefi, ca mine, ce mereu simt nevoia sa ia o pauza pentru a admira peisajul si a-si regla respiratia. Pana la urma pe Vf. Bogulinu ne reunim toti, caci fiecare, fumator sau nu, a simtit nevoia de a se opri pentru minute bune si de a lua parte la spectacolul naturii. Ceata cand ne invaluie, cand ne lasa sa salutam Rodnei si Calimanii; cand nu vedem la doi pasi de noi, cand vizibilitatea ne face chiar sa croim deja planuri de campare prin una din poienile ce se zaresc sub noi. Dupa patru ore ajungem pe Vf. Pietrosul Bistritei (1791 metri); atatia „chietrosi” in Orientalii astia, bine macar ca oamenii ce-i calca potecile sunt prietenosi.Inaltimea nu-i mare, dar creasta zimtata dintre Bogulin si Pietros, urcusul de dupa haitul Bistritei si tot traseul ne face pe multi sa declaram drumul de pana aici traseul anului sau unii, chiar, mai entuziasmati de felul lor, al vietii. Da, trebuiam sa mearga cu noi si peste 4 saptamani in Suhard si si-ar fi schimbat atitudinea, ar fi ramas doar traseul lunii octombrie. Pana aici traseul a fost foarte bine marcat (banda rosie) si foarte vizibil. Imediat dupa varf stiam de la baietii de la Salvamont Vatra Dornei ca trebuie sa facem dreapta si poteca se cam pierde. O pierdem si noi caci mai mergem cam 100 metri inainte. Ne dam seama si deviem cap compas dreapta spre o sa unde banuiam a o sa regasim traseul. Descoperit repede, mai facem caci pasi dupa care decretam ca-i timpul pentru o gustare. Nu mancasem de dimineata si deja era cam 12 ceasul. Continuarea traseului e spre Vf. Lespezi, numit oarecum impropiu varf, caci cu o inaltime de putin peste 1600 si culmi domoale, pare mai degraba un deal lin. Marcajul e rar dar cararea e inca destul de bine profilata asa ca o tinem inainte. Traseul devine molcom, urcand si coborand usor , prin padure sau prin poieni. In prima poiana am dat si peste un izvor, singurul de altfel gasit de-a lugul culmii (am inteles ca mai era unul chiar imediat la coborare de pe Pietros, dar setea nu era asa urgenta incat sa-l cautam). Tot aici si o stana, da afara-i calm si ora-i devreme, asa ca-i dam batai inainte. La un moment dat semnele dispar si apare o cruce galbena parca. Plecam in cautari (de fapt mai mult Alex care s-a dovedit mult umblat prin munti si mai ales –de asta il apreciez mult- prin muntii necunoscuti ai Orientalilor). Nu prea gasim nimic si continuam dupa busola. Cateva sute de metri si dam de un forestier, tinem dreapta pe el si in curand apare iarasi banda rosie. Am mers mai departe ... peisaje de calendar si liniste desavarsita.
Chiar inainte de Vf. Lespezi campam pe la 1610 metri intr-o poiana de vis: intr-o parte apune soarele peste Vatra Dornei iar din cealalta parte rasare luna de peste Vf. Budacu. Demential!
In poiana poti intinde chiar si 100 de corturi, dar noi nu am folosit decat 5 corturi. Oameni sufletisti si cu inima mare de felul nostru, deci am incaput cat se poate de confortabil. Pana intindem corturile, pana ne schimbam de haine si ne lungim sacii de dormit pe saltele se lasa intunericul. In fata noastra valea e asa de luminata de la becurile civilizatiei de parca a luat foc. Avem Vatra Dornei la picioare iar cerul instelat deasupra noastra, conform manualului de filosofie de clasa a noua, studiat de unii de noi in liceu. Dupa pregatirile de rigoare (robot bucatarie, cuptor cu microude, mixer etc), ne pregatim de bucatarit. Felul intai sunt niste chimicale la plic care se transforma sub flacarile primusului pe benzina intr-o delicioasa supa aburinda cu fidea si arome imbietoare de pui, de zici ca tocmai esti servit in tinda bunicilor sambata seara dupa ce ai fugarit cocosul prin curte sa-l bagi in oala. La asta (deliciul supei) probabil au contribuit si niste cubulete de cascaval taiate mestesugit de cutitul baioneta aflat in dotarea noastra. Urmatorul fel de mancare sunt conservele cu cheita (asta ca sa nu descoperim ca am plecat pe munte fara cutit si sa murim de foame langa conserve sau sa incercam a le deschide izbindu-le de toate pietrele gasite in cale) cu fasole, gulas, carnaciori, mazare sau ce am mai gasit prin magazine. Toata masa a fost presarata cu ceaiuri fierbinti (avem un primus separat care prepara numai asa ceva), asa ca putem spune ca am avut si deserturi. La sfarsit o cana de vin fiert in jurul careia ne tot lungim. O cana de vin fiert e mereu binevenita, cu conditia sa nu fie a cincea dintr-un lung sir de cani-vaze imense. Mai ales ca reteta noastra contine pe langa vin si condimente, felii de mar si stafide. Odata cu intunericul s-a lasat si frigul, asa ca in momentul in care ne bagam in corturi, temperatura e pe la minus 5 grade. Numai din respiratie se duce rapid spre plus, dupa care somn de voie pana dimineata. Noaptea nu ne-a fost tulburata de nimeni, chiar daca am ramas mare parte cu mancarea in cort. Unii mai prevazatori au agatat-o in copaci, doar ca dimineata au fost avertizati cum ca la gura corturilor lor le-a fost adusa inapoi mancarea, tocmai pentru ca ursul sa stie exact proprietarii sacoselor agatate in copaci… Duminica 19.10.2008. Primii dintre noi ne trezim pe la 6, e un pic de ceata afara, frig si inca nu-i timpul de rasarit asa ca ne bagam rapid in corturi si in saci. Prindem mai tarziu rasaritul dinspre Budacu si ne lasam mangaiati de razele soarelui. Care soare transforma la loc foaia de cort din coala de tabla (cum devenise peste noapte). Ne alimentam cu o supa si ceva ceaiuri, ne umplem termosurile cu lichid fierbinte si plecam tarziu la drum, aproape de ora 10. Nu era asa frig afara dar rar de tot renunt la a umple si termosul. Mi s-a intamplat si in toiul verii sa am termosul plin cu ceai fierbinte. E bine sa fi prevazator, caci nu stii cand apare din senin o furtuna si intri la apa, sau si mai rau, cand o ploaie de vara se transforma in lapovita sau ninsoare. Si din proprie experienta, dupa aproape 24 de ore (intr-o alta tura) de stat la minus 8 grade, ceaiul din termos mai era inca destul de cald. Si foarte binevenit gaturilor noastre. Ajungem repede in zona Vf. Lespezi (1626 metri) dupa ce unii s-a luptat binisor sa-si incalte bocancii inghetati. Varful e de fapt o culme molcoma, drumul forestier pe care mergem ocolindu-l discret de la mica distanta. Suntem mai mereu in coborare usoara, trecem printr-o noua poiana si apoi prin padure pana spre Vf. Sandru (1537 metri). Mereu aveam cupola alba a Giumalaului in dreapta, in spate cand si cand culmea pietroasa a Bogulin-Pietrosului iar in fata se profila creasta Rodnei inzapezita. Multe poieni si poienite prin care trecem. Mergem mereu pe forestier, bocancii insa parca ar vrea sa urce iarasi si ma cam strang. Ma opresc si largesc sireturile. Daaaa…mult mai bine acum, simt ca sunt in stare sa zbor! Cam jalnice drumurile astea forestiere, pline cu balti. Mai ales ca tafurile au avut grija sa taie urme adanci de peste jumatate de metru in partea carosabila. Apar in stanga noastra si zone in care padurea a fost rasa pentru a putea exporta si mai apoi importa mobilier de la firme de marca, “branduite” prin vre-un sereleu occidental. Din fericire, mai mereu pe cealalta parte, pe dreapta, ochii ne sunt desfatati de culmile inzapezite din departari si de silueta Ousorului si a Giumalaului. Tot aici multe salase si fanete, bine ingrijite si aranjate. Nici tipetenie de om, asa ca ne permitem sa ne apropiem de una dintre casute, sa ne aliniem si sa facem si fotografia de grup. Tragem cu ochii prin fereastra inauntru si vedem doua paturi, o masa si o soba. Ideal loc de facut Revelionul pentru extremisti, asta dupa ce in prealabil gasesti proprietarul si-l informezi despre asta. Ne terminam photosession-ul si pornim la drum.
E ora 12 si in saua de pe muntele Bidei incepem sa ne gandim daca nu ar fi mai bine daca nu am cobora acum pentru a prinde trenul de seara spre Iasi, pentru a nu fi nevoiti sa stam pina-n noapte iarasi in gara. Vorbim cu trupa din Bucuresti, le explicam ce si cum si ne despartim. Merge si Adi cu noi care are un autobuz peste mai putin de doua ore spre Piatra Neamt. E cel mai in criza de timp, asa ca o ia binisor in fata. Initial ne gandisem sa ne incadram pe traseul cruce albastra ce ne scotea in Dorna Arini, dar prindem iarasi un forestier ce pare mai scurt. Pe harta traseul face multe bucle, asa ca ne gandim ca pe drum o sa ajungem mult mai repede. Si pana la urma am avut dreptate. Alex, Mihaela si Laura au mers mai departe, coborand spre fanete, apoi urcand pe culme pe vf Busuiocului (1417m), apoi trecand pe langa vf Sarului (1524m) si in cele din urma au suit la Manastirea Piatra Taieturii, aflata la aproximativ 1400 m altitudine. De acolo au coborat si eu spre Panaci de unde cu „ia-ma nene” au ajuns la timp pentru a prinde trenul si a manca o pizza buna in oras. Noi, dupa aproape doua ore ajungem in Dorna Arini trecand mai intai prin Cozanesti. Drumul ajunge pe langa biserica din sat si-mi place cum rasuna slujba in aerul curat si linistit. Duminica-i liniste si curat in satele de munte, in timpul saptamanii insa dealurile rasuna de suflul tafurilor. Doar asa o sa depasim criza mondiala si o sa avem crestere economica, negativa. Si cresterea si impactul asupra mediului si a naturii. Negative. Cateva minute si ne urcam intr-o cursa locala ce ne duce rapid in orasul Vatra Dornei. Luam rapid locuri la tren (bilete aveam luate si pentru intors) si bagam mars fortat sa mancam o pizza, caci mai avem putin peste o ora pana vine trenul. Ospatarul se misca exagerat de repede si dupa 45 minute ne ridicam deja de la masa satui (o fi avut deja pizza pregatita dinainte? Totusi era gustoasa) si ne intoarcem la gara.
Din fericire trenul nu are intarziere (ca de obicei) si pe la 10 noaptea coboram in Iasi. Pe tren, vizionari de fotografii pe lcd-urile aparatelor si planuri pentru o viitoare iesire. Tot prin munti molcomi de la noi din Carpatii Orientali, cum au fost si Bistritei tura asta.
In rest numai bine oriunde v-ar duce pasii. Hai pe munte!

Hai pe munte, pe cod rosu!

"Doi munti sunt falnici si mari in Moldova - scria in povestirea ,,Bistrita si Ceahlaul" din volumul Istorisiri de vanatoare - Mihail Sadoueanu: Ceahlaul si Calimanii. ,,Pustietatea si singuratatea Ceahlaului n-au pareche decat dincolo, in infatisarea aspra a Calimanilor. Si-n Ceahlau si-n Caliman poporul si-a pus legendele din preistorie. Misterul lor staruieste inca. In pacla lor vanata se strecoara fantasmele bourilor domnesti pe langa turma impietrita unde vegheaza stanca Dochiei. Aceeasi amintire de basm leaga Calimanii de Ceahlau : soapta amintirilor curge pe cetina codrilor venind din Calimani si din trecutul cel mai adanc".

Povestea a inceput de fapt cu vreo doua saptamani inainte de data de 24.07.2008, ziua plecarii noastre in Calimani. A inceput intr-o dupa amiaza calduroasa la o bere rece pe terasa Rita. Dupa mai multe variante de traseu, abandonate sau revizuite intre timp, ramane sa plecam joi dimineata din Iasi spre Vatra Dornei de unde sa ajungem la Neagra Sarului. De acolo traseul hotaram de comun acord sa il modelam functie de conditiile meteo. Toate bune si frumoasa asa ca joi cu noaptea-n cap o iau in pas alergator spre minunata gara din Iasi care e in renovare de vreo 18 ani (o fi ceva la mijloc oare si se incearca un nou record in marea carte? A recordurilor!).
Joi 24.07.2008. Iasi-Vatra Dornei (tren). Vatra Dornei-Neagra Sarului (autobus cu aer conditionat daca deschizi geamul). Neagra Sarului-Apa Rece (traseu turistic). Ajung in gara primul, la mica distanta aparand Catalin, Ionut si Mihai strict in ordine alfabetica. Luam biletele spre Dorna ocazie cu care aflam ca acea reducere acordata minigrupurilor e valabila doar pentru bilete luate cu minim 24 ore inainte de plecarea trenului din gara. Radem o cafea si ne urcam in trenul accelerat cu iz de marfar din al doilea razboi mondial. Suntem doar noi 4 in compartiment, asa ca din Pascani apare langa noi si Andrei. Vremea innorata ne cam pune pe ganduri, mai ales ca in weekend se anuntasera coduri de diferite culori pentru nordul Moldovei. In Vama prima surpriza: aflam ca trenul va sta cel putin o ora pana cand se va putea circula pe podul de peste Moldova din cauza unor alunecari de teren sau ceva de genul asta. Intrebam pe peron un nene care spune ca el nu e domn ca sa stie cand pleaca trenul. Intrebam Domnul impegat (are cravata, de’ aia-i domn, aflam) si ne spune ca o ora stam ca popa-n gara. Navalim in sala de asteptare si radem cate o cafea de la automat. Cam cu gust de mucegai asa ca glumim spunand ca astia au oprit trenul ca sa-si vandal cafeaua. Intr-un sfarsit plecam. Norii negri si in stanga si in dreapta. Planurile de rezerva se completeaza cu altele si mai de rezerva. Ma gandesc ca daca-i de rau sus la Dorna, sa coboram pe valea Bistritei sis a ne indreptam spre Ceahlau eventual. Campulungul, Sadova, Iacobeni sunt mai mult decat nume de gar ice ni se insiruie prin fata ochilor. In Vatra Dornei chiar daca se simte umiditatea din aer e frumos. Intre timp renunt la a pleca din Dorna pe sub telescaun pana la Apa Rece, stiind doboraturile din anii trecuti, asa ca dup ace trecem pe la puncul Salvamont de informare turistica din spatele garii (sau din fata ei, depinde de sensul de mers) ne impartim in doua: impreuna cu Ionut mai cautam o harta cu Calimanii care sa o dubleze pe cea pe care o am iar restul pleaca spre autogara rapid pentru a nu pierde autobuzul ce pleaca spre Gura Haitii. Nu gasim harta in ditamai orasul, ne regasim in autogara si la drum. Mergem vreo 30 minute si in jur de ora 14,30 suntem in centru comunei Neagra Sarului (aflat la 16 km de Vatra Dornei). Radem un sandwich, o apa si ne pregatim pelerinele pentru ploaia ce pluteste in aer. Pe la 15 o luam la drum, caci calatorului ii sade bine cu drumul.
Neagra Sarului - Apa Rece (triunghi albastru - 10 km 3 ore). Plecam asadar pe o vreme mohorata chiar din centrul satului de unde traseul nostru pentru o bucata de timp e comun cu un alt traseu punct rosu ce duce si acesta tot la Apa Rece. Traseul punct rosu dupa aproximativ 200 metri face stanga dupa biserica, pe un drum de carute destul de putin folosit, trece prin fanete, palcuri de padure, pe sub Vf. Magan (1196 m) iese in partea superioara a bazinului paraului Runc de unde se intreapta spre Apa Rece. Noi mergem inainte. Dupa vreo 20 minute incepe ploaia, intai mocaneasca apoi torentiala. Arunca pelerinile pe noi si da-i tot inainte. Intrebam un satean si ne confirma ca suntem pe calea cea buna iar traseul nostru face stanga undeva in zona unui brad retezat. Dupa vreo 3 km ajungem in Sarisor, un mic sat/catun. Luam o pauza de 5 minute pentru ca ploua torential. Cautam cu privirea un brad retezat. Nimic, ba sunt toti falnici si drepti, ba-i vedem pe toti prin ploaie retezati. Ajungem la crasma satului, nu facem consumatie si un sataen ne arata directia: soseaua asfaltata face dreapta la un moment dat, in acel punct chiar inainte de scoala la stanga pleaca un drumeag ce ne duce sus in culme. Un semn sters, vechi apare pe stanga dupa vreo 200 de metri. Pana aici nu prea am vazt semne. Toarna cu galeata, e adevarat cod rosu purpurii si-i dam inaite. Marcaje nu sunt dar traseul se poate ghici cu usurinta daca ai un pic de simt de orientare Poteca urmareste culmea ,,Plaiului lui Tarca", fiind incadrata pe o distanta de 1 km de padure in partea sudica si de poieni intinse catre nord. Apoi panta ei devine mai domoala si se abate spre sud-vest patrunzand in padurea napadita din ce in ce mai mult de jnepenisul ce vesteste depasirea cotei de 1500 m. Pe traseu observam un lucru ciudat: ploua in rafale si atunci cand Andrei isi da pelerina jos iar incepe sa toarne cu galeata, asa ca mai in gluma mai in serios, la indemnurile noastre ramane cu pelerina pe el. Si scapam momentam de ploaie dar incet ceata ne invaluie de departe. Ajungem in culme intr-o sa larga, la obarsia paralui Melintenilor, care se indreapta catre est, nascut dintr-un izvor renumit, cunoscut sub numele de ,,Apa Rece". Aici reintalnim si marcajul punct rosu, marcaj pe care maine ne vom continua traseul pana dincolo de Vf. Tamaului. Odata intrati in padure triunghiul albastru a fost mult mai vizibil, iar lucru care m-a surprins placut a fost lipsa doboraturilor. In sa ca un facut, ne ia vantul si o ploaie strasnica in primire. Traseul nostru ar fi in stanga (spre sud) pe punct rosu si dupa o ora sa ajungem la Vf. Lucaciului iar de acolo in 30 minute la 12 Apostoli unde ne cam gandeam sa campam. Pana aici am facut cam 3 ½ ore, asa ca timpul afisat pe indicator e realist. Vremea insa-i urata rau, ceata si ploaie iar de intins corturile pe ploaie nu ne prea arde. Spre nord e traseul ce vine de la Vatra Dornei cu plecare pe sub telescaun, iar triunghiul albastru in coborare tot spre nord spre Poiana Negrii unde se ajunge cam in trei ore.
Ne invartim, ne socotim si pana la urma reusim sa petrecem noaptea mai mult decat confortabil, asa incat a doua zi sa fim gata de plecare. Vineri, 25.07.2008. Apa Rece-Vf. Lucaciului-12 Apostoli-Pietrele Rosii-Vf. Tamaului-Poiana Izvoarelor (punct rosu, traseu de creasta bine marcat, vizibil, posibil probleme de orientare doar iarna)
De la Apa Rece (aprovizionarea cu apa este obligatorie, deoarece pana inainte de Pietrele Rosii nu mai intalnim alta sursa) ne indreptam spre sud pe cararea larga care strabate un platou invadat de jnepeni, urcand domol si deviind treptat spre sud-vest si, dupa ce am parcurs 2 km, ajungem in Vf. Lucaciu (1.770 m), poartă de intrare in ,,cetatile" Calimanului cu interesante ,,statui" risipite pe o distanta de 13 km, pană dincolo de Vf. Tamaului. Plecarea o facem pe la 10 din cauza cetii pentru ca am venit sa simtim, sa vedem, sa admiram muntele si nu doar sa mergem prin ceata. E o tura de placere, iar traseul in caz ca vremea se strica ne ofera mereu variante de coborare fie pe partea stanga (est) spre Gura Haitii fie pe partea dreapta spre Poiana Negrii, Poiana Stampei (vest). Ajungem prin ceata care incet, incet face loc privirii noastre pana pe Lucaciului. De sus, de pe varful golas al Lucaciului (anul trecut ni se parea varf, acum ca am ajuns prinsi in ceata nici nu am simtit cand ne-am cocotat pe el), ni se ofera o minunata perspectiva printre valurile de ceata ce se ridica si coboara asupra Tarii Dornelor (ma mandresc ca doara am stat si eu fix patru ani in coltul acesta de rai). Pierduta in zare, ghicim creasta crenelata a Negoiului Unguresc, dominata de piramida Pietrosului. In stanga, Vf. Retitisului (aveam sa vedem cabana meteo de la 12 Apostoli, cu frumoase caldari glaciare suspendate pe povarnisul nordic, din care izvorasc (se zice) numeroase paraie. Privirea zboara si peste plaiurile domoale ale Voievodesei, admirand, totodata, si culmile plesuve ale varfurilor Caliman-Izvor si Calimanul Cerbului (una din variantele de iesire din Calimani era de la Retitis prin Calimanul Cerbului si mai in vale Gura Haitii), ce coboara in trepte largi spre rasarit, catre Paltinis si Dragoiasa, unde se infratesc cu Muntii Dornelor (Muntii Bistritei).
Ne aruncam rucsacii din spinare si stam sa admiram peisajul; nu foarte mult caci o palma de vant ne face sa ne luam bagajul in spate si la drum. Cateva zeci de minute si soarele isi revarsa razele spre noi, noi tocmai ajunsi la 12 Apostoli. Iubesc nespus Ceahlaul, caci zecile de nopti dormite la cabana, camping sau pe aiurea ma leaga pe viata de el, dar zona asta a Calimaniului, si a celor 12 Apostoli parca ma fac sa respir ca pentru prima oara. Nu conteaza vremea, ora zilei, caci locul e de-a dreptul minunat. Pauza binemeritata pentru a goli un termos de ceai si a umple cardul aparatului cu imagini si camera cu crampeie de viata si vremuri. Contemplam frumosul ,,Guster”, ,,Camila" si celelalte forme bizare ce maresc curiozitatea şi amplifica fantezia. Puzderie de stanci ingramadite sau ravasite in jurul Lucaciului. Privim îndelung minunatele sculpturi si in visarea noastra strabatem prin bezna mileniilor si parca incepem sa intelegem. Sa intelegem de ce iubim eternitatea muntelui, aerul proaspat si misterul ce ne inconjoara, intelegem de ce sangele nu-si gaseste astamparul atunci cand aruncam rucsacul in spate si prnim la drum.. Admiram maiestria ,,necunoscutilor artisti" ce au lăsat minuni daltuite cu multă truda. Ne trezim din visare şi ne inchinam in fata naturii, mester neintrecut si plin de fantezie, care a modelat curioasele ,,statui" din cetatile îmbatranite ale Calimanului. Uite de asta le spun unora animale! Strabatem cale de 1 km intinsul covor verde al pasunilor inalte, acoperit la inceput de toamna (de data asta chiar si la sfarsit de iulie) de afine si merisoare racoritoare, cu numeroase stanci oranduite într-un cerc, in mijlocul caruia troneaza un bloc mai semet cu inaltimea de 12 m. Gruparea celor 12 stanci a aprins fantezia ciobanilor, de altfel si a noastra caci am vrut cu orice pret si nu prea ne-a reusit sa vedem care-i Cleopatra, care-i Maresalul, care au asemuit acest capriciu al naturii cu ,,Cina cea de taina" a celor Doisprezece Apostoli. De aci şi denumirile mai putin folosite de ,,Mucenicii" sau “Munceii". Razele soarelui sclipesc si invaluie in lumina splendidele aparitii din cetatile Calimanului, adormite de veacuri, fantezii uluitoare pe care numai natura le poate zamisli. Ne consideram cei mai fericiti oameni, jos, acasa apele fac prapad iar aici sus, unde poate daca am incerca am putea atinge eternitatea cu mana, natura ne ofera un spectacol de zile mari. Hidratare, alimentare, fotografii si descifrat misterele Apostolilor sunt lucruri pe care orice om normal de la etajul 5 le-ar face intr-o zi obisnuita de concediu. Greu de tot plecam, cum s-ar zice spre inainte ...
Parasim legendarele ,,statui” (cu greu si ceva mai usori) urcand cararea ce trece prin partea lor estica (catre stanga), spre crestele tot mai inalte ale Calimanului. Imediat spre stanga, după ce am parăait ultima stancă (Maresalul), intalnim traseul marcaj punct albastru, care urca de la Poiana Negrii pe valea Negrisoarei si, dupa ce ne insoteste cateva sute de metri spre sud, coboara printre ,,statuile" piciorului Harlei, la Gura Haitii unde se poate ajunge daca ai piciorul lung cam intr-o ora jumatate (cunoscut de asta vara cand l-am coborat pe la 11 noaptea cu fluierul dat la maxim si cu oarece suflari in spate din cauza fondului cinegetic din zona).
De aici cam vreo 5 km mergem mai mult pe gol alpin presarat cu jnepenis. Imaginile sunt de vis asa ca fotografii si pozarii raman mereu in urma. Valurile de ceata combinate cu razele soarelui dau un farmec aparte. Serpuim printre stanci si ne oprim in padure, la umbra si odihna. La jumatatea distantei dintre Apostoli si Pietrele Rosii e un loc bun de campat cu sursa de apa pe partea stanga pe directia noastra de mers. Locul e usor de recunoscut deoarece sunt improvizate si vreo doua vetre de foc. Visam cu ochii deschisi o lume fantastica, un splendid castel cu ogive gotice, portal frumos sculptat, turnuri crenelate si strajeri inalti - Dragonii - care scruteaza zarea pana departe. Este adevarata lume a Pietrelor Rosii (1705 m), stanci bizare si fantastice, figuri legendare, ascunse în spatele uriasului bastion ce ne atine calea dinspre nord. Rucsaciii nostri grei nu se lasa coborati de pe umeri asa ca doar Catalin si Andrei intra in aceasta lume magnifica, noi asteptandu-i pe traseul marcat. Admiram indelung, si fantezia noastra descopera noi figuri. Pasim printre ruinele falnicului palat si gandul alearga spre celelalte cetati ale Calimanului nostru. Caci intradevar e doar al nostru, un munte curat, fara gunoaie si animale, chiar si fara ciobani sau turisti pana acum. Inainte de Pietrele Rosii daca tin bine minte pe stanga urca un alt traseu dinspre Gura Haitii marcat cu cruce albastra ce urca pe drumul forestier al Panacului apoi pe piciorul Paltinului.
Poteca bine conturata ne invita la o pauza pentru cafea si hidratare. Cum dimineata am plecat pe graba si e deja ora 13 micul dejun e binevenit. Inca doi km aproximativ si ajungem in zona Vf. Tamaului (1817 m). Inainte si dupa varf numeroase izvoare apar pe poteca. Nu sunt insa foarte sigur daca aceste izvare nu erau cumva si din cauza precipitatiilor din ultimile zile.
De sus, de pe Vf. Tamaului, spre dreapta, se deschide intreaga Depresiune a Poienii, cuibarită printre plaiurile domoale ale Bargaului. Poiana Stampei şi Poiana Negrii, Cosna si Dorna Candrenilor apar scaldate in soare. Urmeaza o bifurcatie de trasee: in partea nordica a Vf. Tamaului, crucea albastra care ne-a dublat marcajul punct rosu se abate catre vest (dreapta) la Dornisoara. Poteca noastră punct rosu continua cam inca 4 km catre sud-sud-vest, urcand domol pe versantul Dealului Maieris (1.885 m) catre Poiana Izvoarelor (conform marcajului, poiana neidentificata pe harta dar gasita pe teren). Este aproape ora 18 cand trecem de izvoarele paraului Vorona. Inca 15 minute si depasim pe partea dreapta o stana de oi. Ajungem (aflam a doua zi) in Poiana Izvoarelor si hotaram sa campam. Nu suntem foarte obositi dar locul de campare e excelent si norii care ne-au tot ocolit de dimineata par sa grabeasca sfarsitul de zi. Suntem la vreo 2-3 km de coada Pietrosului si automat bifurcatia traseului nostru cu drumul Mariei Tereza. Asta a fost bine si inca credem ca duminica la amiaza putem ajunge in Toplita sau macar coborare de pe Retitis prin Cerbul Calimaniului spre Gura Haitii. Intindem corturile si numai ce reusim sa le ancoram si incepe sa ploua. Si ploua nene nu gluma. Cam o ora stam in cort asteptand sa apara o minune. Nu e inca ora 20 cand bine imbracati plecam in recunoastere. Am un km inainte dreapta si panorama M-tilor Rodnei ni se arata. Ineul si Ineutul in fata iar in stanga Retitisul. Muntii parca iau foc pentru cateva clipe mangaiati de ultimile raze ale soarelui. Din pacate ceata se lasa rapid asa ca ne intoarcem la corturi. Ploaia ce ne-a prins in timp ce montam ultimile cuie la corturi ne fac pantalonii si ghetele mult mai grele. Inspiratia noastra a foss ca ne-am asezat corturile undeva unde probabil nu cu mult timp in urma se mai campase. Asa ca oamenii dinaintea noastra lasasera pregatite si lemne de foc, de la surcele pana la ditamai buseteanul bun de pus in semineu in Ajunul Craciunului. Deci pe cai ca se filmeaza si caldura-i la mare cautare...
Facem concurenta dar ideea e ca pana la urma reusim sa aprindem focul cu lemnele ude, ceva hartie inginereasca si aproape tot spirtul medicinal din trusa de prim ajutor a lui Catalin. Vatra de foc, ordinea punerii lemnelor pe foc sunt lucruri gandite temeinic care dau roade. Intunericul se lasa repede si ne adunam in jurul focului: primusurile ard la greu iar in jurul focului s-au adunat ghete, ghetute, ciorapi si haine ude. Dam stingerea tarziu in noapte si ne retragem in cele doua corturi. Nici bine nu ne bagam in saci ca incepe sa ploua. Si ploua pana a doua zi pe la ora 12 aproape fara oprire. Ma trezesc de cateva ori noaptea din cauza ploii, la un moment dat aud urlete de lupi dar nu prea am cu cine vorbi. Dimineata aflu ca intradevar la o stana din apropiere noaptea venisera 2 lupi care-si fac veacul prin zona. Tot dimineata aveam sa aflam ca unde campasem noi, in spate la cateva sute de metri printre stancarii se afla barlogul unui urs. Astea la aflam de la ciobanii care au trecut dimineata pe langa noi cu turma de oi si capre. Bun loc de campat ne mai gasisem si noi. Intrebam baciul de urs si ne spune ca e un urs mai cu scarba. Cum adica? Adica, zice, ieri cainii il latrasera si el in loc sa fuga se apropia lenes de caini. Intrebam cam cat de mare-i namila si ni se zice ca cel mai mare caine al lui e iepure pe langa urs. Asta legat de salbaticiunile Calimanului, caci in iarna vazusem si eu urme proaspete de urs cum traversau poteca.
Sambata, 26.07.2008 Poiana Izvoarelor – saua Coada Pietrosului (punct rosu 1 ½ ore), Coada Pietrosului – Gura Haitii (cruce rosie 4 ore) – Vatra Dornei (aprox. 30 km cu autobuzul).
Pe la ora 12 cu greu intre cateva reprize de ploaie mancam si ne facem bagajul. Vremea-i mohorata,ploua, plafonul de nori e foarte jos si continuarea crestei ar fi doar de palmares sa zic asa. De comun acord hotaram ca de la Coada Pietrosului (1710 m) sa facem stanga si sa coboram spre Gura Haitii. Dupa vreo trei sferturi de ceas de lupta cu jnepenisul si carare bine conturata (si marcata) ajungem la o intersectie de trasee, de unde punctul rosu este dublat de banda albastra pana in sea. Inca 10 minute si ajungem la Coada Pietrosului. Cu toate ca e ceata si nu vedem prea mult, zona e fantastic de frumoasa. Doar susurul unui paraias sparge linistea monumentala. Susur care ne aduce aminte ca de dimineata de cand vorbisem la telefon stiam ca in zona si acasa in Iasi e cod rosu de inundatii. Vorbisem cu parintii la Roman, chiar la confluenta Moldovei cu Siretul si-mi spuneau ca totul e in regula. Inca. (Pana la urma cu unele emotii a fost totusi in regula). Incepem coborarea, traversam multe suvoaie de apa unflate de la ploie din ultimile zile, iesim pe drum forestier si intr-un sfarsit ajungem la Perla Calimanului. De unde aflam ca autobuzul tocmai a plecat in urma cu 10 minute iar cel ce stiam ca merge seara sambata si duminica nu circula. Halal ghinion! Ne rasfiram la o masa cu cate o berica in fata pana-si face un nene mila de noi si ne ia cu o dubita. Platim regeste (de fapt cat se poate de corect, omul ne-a luat exact cat ne lua si autobuzul adica 7 lei) si pe la 6-7seara suntem in Dorna. In oras facem cumparaturi respectiv cate o pereche de slapi pe cap de rucsac si suntem agatati de o localnica pentru cazare. Cand aude de unde venim isi face cruce si o ia la sanatoasa. Ajungem la gara si aflam ca doar dupa ora 22 aflam daca putem lua trenul spre Iasi, caci sunt intarzieri mari si din cauza apelor oricand pot fi anulate. Pana atunci descoperim ce inseamna ketchupul picant si pizza gigant la o terasa, plus plimbari prin parc si incercari de a fotografia orasul noaptea. Oboseala-i mare asa ca la ora doua noaptea cand ne urcam in tren primul lucru e sa ne intindem oasele intrate la apa pe banchete. Ma trezesc pe la Suceava si ma sperii cand ma uit pe fereastra: Siretul parca-i Dunarea la Cernavoda. In Pascani coboara Andrei pe care-l salutam cu ochii inchisi. Aici Siretul e imens iar trenul parca pluteste pe apa. Ma rog sa ajungem intregi pe celalalt mal. Si trenul parca face in ciuda caci merge cu restrictii de viteza. Pe la 7 dimineata ajungem in Iasi de unde direct acasa. Masa, apa calda si somn …de aici devine neinteresant.
Concluzii:

• Trupa ceatza, cu toate ca am fost la prima iesire impreuna ne-am simtit de parca am fi fost la a nu-stiu-cata oara impreuna pe munte.
• Vremea a avut farmecul ei: amavut ceata, ploaie, noi, soare, plus urletele lupilor.
• Marcajul destul de ok, cat sa nu te ratacesti (si asta e destul de bine ca nu vezi in fata ochilor numai copaci si pietre pictate).Vatra Dornei, ca de obicei oras frumos si primitor.
• Munte curat si frumos. Sa dea Dumnezeu sa ramana asa. Din cauza asta nu fac o invitatie in a merge in Calimani. Pentru ca lipsa cabanelor face ca pe acolo de regula turistul sa fie cu adevarat turist si nu paltonar. Doar ca asta iarna cei de la cabana meteo spuneau ca vara se ajunge destul de usor sus pe Maria Tereza si ca pe la Iezerul Retitisului pe mal se cam aduna mizeriile. Pacat.
  
  In rest carari cu soare oriunde v-ar duce pasii.